Tot episodul [am greșit, trebuia să spun „dezbatere”] legat de fiica lui Victor Ponta m-a făcut să-mi amintesc de versurile unui poet portughez, pe care le-aș putea adapta epocii rețelelor sociale:
Te asiguri astăzi succesul și dreptul de a fi ascultat prin aproape aceleași metode prin care îți câștigai în alte vremuri dreptul de a fi internat într-un azil: incapacitatea de a cugeta, lipsa de morală, pretenția de specialist pe domenii pe care nu le pricepi.
Nu îmi pare rău că nu am fost înzestrat cu talentul de a avea opinii ferme în situații ce îmi sunt străine. Îmi este aproape săptămânal să mă pun la îndoială propria clarviziune, nu pentru că mi-ar lipsi o cantitate sănătoasă de îndrăsneală, ci pentru că suntem prea adesea învăluiți de fanatism nebun și activism neștiutor. Mă străduiesc să nu răspund cu injurii la injurii – o observație valorosă poate să vină și în cuvinte urâte, de la oameni care ne urăsc. Este mai bine să fii tu însuți propriul tău critic, decât să fii frecat ca Balaam de o asină pentru că insisti să te îndrepti spre o moarte sigură.
Există însă și momente când îndoielile mele sunt alungate nu prin clarificarea completă a împrejurărilor obiective, ci prin atitudinea celor care gândesc și se exprimă altfel. În cazul de față, paradoxal, tocmai zbirurile aruncate de apărătorii Oanei Țoiu m-au convingut. Este imposibil să fii un om integru la suflet și sănătos la minte și să te arunci într-o asemenea groapă morală. Indiferent care e numele copilului, indiferent câți ar fi cei care critică exclusiv din interes politic și pe care ai vrea să-i combăți. Unii pur și simplu au uitat să fie oameni.
E interesant, pentru mine, că niciunul dintre cei care au urmat această linie abjectă nu m-a surprins cu adevărat. I-am cunoscut și în alte ocazii, dar niciodată atât de lipsiți de umanitate. Fără să am pretenția să influențez pe cineva, mie îmi va fi extrem de greu să-i mai iau vreodată în serios pe acești indivizi.
