Aproximativ 36 de ani au trecut de când românii au ieșit în stradă și au strigat „Libertate!” și au declanșat o Revoluție sângeroasă care a dus la căderea Regimului Ceaușescu. Dar, în mod paradoxal, după acești zeci de ani de libertate și democrație, ideea că în comunism „era mai bine” a crescut în popularitate.
Potrivit unui sondaj INSCOP publicat pe 22 iulie, peste jumătate dintre românii chestionați (55,8%) consideră că regimul comunist a fost, mai degrabă, un lucru bun pentru România. Printre argumentele invocate de cei care privesc cu nostalgice spre perioada de dinainte de 1989 se află ideea că „Ceaușescu a fost un lider bun”. Din această percepție derivă convingeri precum: „înainte era mai puțină corupție”, „România era respectată pe plan extern pentru că Ceaușescu discuta cu toți liderii importanți ai lumii” sau că țara noastră „acționa exclusiv în interes propriu”. Dar cât de reale sunt aceste afirmații?
Istoricul Cosmin Popa spune că „Corupția în comunism era structurală, pătrunsă până în cele mai intime fibre ale societății și se aplica fără excepție în toate domeniile. Începea de la vârful statului și se sfârșea la baza societății, acolo unde oricine putea să își convertească resursele și cunoștințele profesionale în bunuri și servicii deficitare”.
Istoricul Mădălin Hodor susține că „Comunismul a fost esențialmente un regim al corupției. Corupția în comunism era generalizată”. El adaugă că „Toată lumea dădea șpagă, toată lumea primea, toți încercau să se descurce într-un fel sau altul. Nu puteai să mergi până la doctor dacă nu dădeai ceva. Comerțul la negru era singurul comerț care funcționa și, în felul acesta, oamenii și-au procurau cele necesare traiului. Corupția era esența sistemului comunist”.
În ceea ce privește percepția că România era respectată pe plan extern datorită lui Ceaușescu, fostul ministru de Externe Emil Hurezeanu spune că „Înainte de decembrie ’89, și câțiva ani după Revoluție, România era o țară cu probleme, atât interne cât și externe. Nu putem separa politica internă de cea externă”. El adaugă că „Ceaușescu nu semăna întru totul cu ceilalți lideri comuniști. Englezii vedeau în România un caz aparte, care ar trebui încurajat. Mai ales după ce președintele Nixon, fiind primul președinte american care vizitează Bucureștiul în ’69 – prima țară comunistă pe care o vizitează un președinte american – deschide această direcție”.
Istoricul Mădălin Hodor susține că „E adevărat că o perioadă după 1968 Nicolae Ceaușescu a avut un ‘boom’ în ceea ce privește relațiile internaționale, îndeosebi cu țările occidentale. După anii ’80 am ajuns să avem relații diplomatice doar cu dictatori de prin Africa”. El adaugă că „Occidentul a văzut în Ceaușescu o posibilitate de a crea niște probleme în lagărul comunist”.
În ceea ce privește percepția că România avea un cuvânt de spus pe plan extern, fostul ministru de Externe Emil Hurezeanu spune că „România nu era o țară suverană. Era o țară înregimentată Pactului de la Varșovia, Pactului CAER – care era organismul economic, să zicem varianta UE pentru răsăritul comunist al Europei. Nu lua hotărâri de una singură”. El adaugă că „Să vă dau un exemplu, în ’78–’79 avea loc Revoluția din Iran. România cumpăra din Iran petrol de calitate, pe baza căruia a și construit rafinăriile de la Năvodari. Când cade regimul din Iran, se stopează și importul de petrol de acolo, pentru care România plătea în barter, adică trimitea locomotive diesel, ferestre etc. În acel moment, Ceaușescu este obligat, pentru că România rămâne fără petrolul iranian, să apeleze la URSS”.
Istoricul Mădălin Hodor susține că „Era un discurs foarte frumos ideologic. Părea că ne gestionăm singuri. În realitate, România nu era atât de independentă și sigură pe sine. Depindea în mare parte de resurse economice și naturale pe care, până în 1989, ni le dădeau sovieticii sau alții”. El adaugă că „Ceaușescu juca exact cât îi era lanțul de lung să joace. Era o suveranitate mimată, cu scopul de a păstra controlul asupra populației”.
