O cercetare recentă demonstrează că forțarea organismului să acopere distanțe extreme de tip ultramaraton poate influența direct celulele roșii ale sângelui, făcându-le mai rigide și, prin urmare, mai puțin eficace în transportul de oxigen și în eliminarea deșeurilor metabolice din corp.
Studiul, publicat în periodica științifică Blood Red Cells & Iron, pune în discuție efectele cursei de lungă durată asupra sângelui, deși, în prezent, nu oferă rezultate concluzive cu privire la consecințele pe termen lung asupra sănătății.
Impactul efortului fizic extrem asupra sângelui
O echipă internațională condusă de biochimistul și geneticianul molecular Travis Nemkov, de la University of Colorado Anschutz Medical Campus, a examined probe de sânng prelevate de la 23 de alergători de performanță de top.
Aceștia au parcurs fie traseul Martigny–Combes à Chamonix, de 40 de kilometri, fie celebrul Ultra-Trail du Mont-Blanc, o cursă de 171 de kilometri, considerat unul dintre cele mai extenuant ultramaratone din lume.
Datele obținute sunt evidente: cu cât distanța a fost mai mare, cu atât leziunile celulelor roșii ale sângelui au fost mai pronunțate. Celulele au suferit deteriorări de natură mecanică, datorate efortului fizic intens, precum și modificări la nivel molecular intern.
Una dintre transformările cheie a fost rigidizarea globulelor roșii. În momentul în care aceste celule își pierd elasticitatea, circulația prin vasele sanguine capilare devine mai dificilă, iar organismul le distrugă mai rapid. În esență, sângele începe să prezinte semne de „îmbătrânire accelerată”, conform observațiilor Science Alert.
În plus, sistemul de reparare celulară denumit ciclul Lands a fost supus unei solicitări foarte mari la sportivii care au parcurs ultramaratonul, ceea ce indică că organismul a încercat să compenseze daunele, fără a reuși să le repare complet.
„Nu dispunem de recomandări clare privind oportunitatea participării oamenilor la astfel de competiții. Putem spune însă că stresul persistant dăunează celei mai numeroase tipuri de celule din corp”, a explicat Nemkov.
Un indiciu de alertă, dar fără afirmații certe
Cercetătorii subliniază faptul că numărul de subiecți a fost mic și că variațiile observate nu depind exclusiv de distanță, ci și de ritmul de alergie, altitudine sau condițiile meteorologice. Astfel, nu se poate stabili o legătură cauzală directă.
Un fapt interesant este însă următorul. Leziunile identificate la alergătorii de ultramaraton seamănă în mod remarcabil cu cele constatate în cazul unităților de sânge păstrate pentru transfuzii.
Biochimistul și biologul molecular Angelo D’Alessandro, și el de la University of Colorado Anschutz Medical Campus, menționează că înțelegerea acestor mecanisme similare ar putea contribui la optimizarea metodelor de stocare a sângelui pentru uz medical.
Pe scurt, ultramaratonul rămâne o manifestare spectuloasă de rezistență umană, dar și un experiment biologic la limită. Corpul supraviețuiește, dar plătește un preț la nivel microscopic. Mărimea și durabilitatea acestui cost rămân întrebări deschise pentru viitoarele studii.
