Românii au o tradiție bogată a mâncării stradale, care precede apariția șaormei, burgerilor și hot-dogilor. Pe străzile orașelor românești, se vindeau gustări „la botul calului”, plăcinte aburinde, gogoși aurii, mici sfârâind pe grătar sau alte delicii pregătite pe loc, pentru trecători grăbiți.
Deși mulți cred că „fast-food”-ul este o invenție modernă, istoria spune altceva. Mărturiile vechi și descoperirile arheologice arată că mâncarea stradală există de mii de ani. Ea a apărut odată cu marile orașe-stat din Mesopotamia și a atins apogeul în Roma Antică, unde tarabele cu mâncare erau la fel de populare ca restaurantele de azi.
În Principatele Române, obiceiul a prins rădăcini adânci, mult înainte ca americanii să fi visat la hot-dog sau burger, iar mâncarea „pe fugă” avea deja gust, miros și tradiție. Numai că nu se numea „fast-food”, ci mai degrabă „la botul calului”. Adică în picioare, rapid, pe grabă.
Conceptul de mâncare stradală era aplicat și de birturile „de la șosea” unde mușterii chiar dacă stăteau la masă, serveau pe grabă câteva bunătăți la grătar și rădeau un pahar cu vin natural. Mărturiile despre delicioasele preparate „de la botul calului” sunt fabuloase și cu siguranță pot să înnebunească pe oricine de poftă.
Având în vedere că viața urbană era puțin dezvoltată în evul mediu românesc, mâncarea stradală era ca și inexistentă. Odată cu venirea fanarioților pe tronul Principatelor române și orientalizarea societății românești, au început să apară și vânzătorii ambulanți, birtagii și tot soiul de indivizi cu meserii noi, precum bragagii sau vânzătorii de covrigi și plăcinte. Evident, numărul lor a crescut odată cu dezvoltarea orașelor.
Majoritatea erau în București. Românii au importat câteva preparate culinare care au dus la nașterea fast-food-ului românesc. Este vorba mai ales de sarmale, reinterpretate rapid de români, mititei, kebabul și ciorba de burtă. Au fost practic preluate cele trei tipuri de restaurante stradale găsite în Imperiul otoman în secolele XVII-XVIII. În timpul domnitorilor fanarioți pe străzile din București la birturi, se servea „la botul calului”, pilaf, sarmale și ciorbă de burtă.
În secolul al XIX-lea, toate influențele românești, bulgărești, sârbești, turcești, arăbești, rusești, ungurești, nemțești și franțuzești s-au contopit într-un melanj culinar de-ți lua mințile. Tot ce era mai bun din aceste bucătării românii le-au cules, le-au condimentat, învârtit, reinventat de-au ajuns o adevărată capitală balcanică a deliciilor culinare.
Mai ales după Unirea Principatelor și boom-ul economic și cultural care a urmat independenței de stat, străzile marilor orașe s-au umplut de comercianți ambulanți, birturi, ospătării, restaurante cu ștaif, „târâie-tava”, cofetării și gelaterii. Delicii și mâncăruri pentru toate gusturile și buzunarele. „La botul calului” a rămas o preferată a românilor. Ce era mai frumos, delicios și practic decât o masă frugală la șosea bine stropită cu un pahar de bragă, rachiu sau vin.
Grataragii erau cei mai renumiți în Bucureștiul de secol XIX și apoi cel interbelic. Mititeii la grătar și cârnăciorii erau cei mai căutați în materie de mâncare stradală, rapidă. Iar cei mai celebrii erau mititeii lui Iordache. Plăcintăriile erau deasemenea o formă extraordinară de comerț stradal cu mâncare, în secolul XIX și perioada interbelică. Erau renumitele plăcinte cu brânză și mărar, cu tot felul de cărnuri și umpluturi delicioase.
La rândul lor, scoicile – făcute bine pe cărbuni – se mâncau tot cu mujdei. Tot pe post de „fast-food” erau serviți melcii, scoicile și racii. La Iași, o delicatesă aparte, la birturi, era limba de vacă cu castraveți murați.
Mâncarea stradală sau fast-food-ul nu este o problemă de sănătate publică doar în vremurile contemporane. La începutul secolului XX, autoritățile erau foarte îngrijorate de faptul că elevii încep să mănânce mai mult de la vânzătorii ambulanți.
