Îl știm pe Lucian Blaga din poezii, piese de teatru, eseuri, pagini de jurnal sau cărți de filosofie. După școlile, bibliotecile sau străzile care îi poartă numele. Sau de pe timbre și bancnote. Dar nu și din interviuri, deși era un interlocutor ideal. A acordat puține interviuri, deși era un interlocutor ideal (în comparație, George Enescu acordase peste 130). Dintre toate aceste interviuri, în care Blaga i-a avut interlocutori, printre altele, pe D. D. Roșca, Felix Aderca sau Ioan Massoff, cel realizat de mai tânărul Mircea Eliade, la Berna, în Elveția, este probabil cel mai special.
În vara anului 1937, Lucian Blaga, atașat cultural al României în Elveția pe acea vreme, a fost vizitat de Mircea Eliade. Cornelia Blaga, soția poetului, notează în jurnalul ei, în dreptul zilei de 19 iulie 1937: „Cele din urmă patru zile le-am petrecut cu soții Mircea Eliade, în trecere prin Berna. Lucian a fost mulțumit să poată sta de vorbă cu un scriitor român. A fost o vizită foarte plăcută.”
Mircea Eliade sintetizează aceste discuții prelungite pe care le-a avut cu Lucian Blaga și le dă forma unui interviu, pe care nu întârzie să-l publice în revista Vremea, la 22 august 1937.
Lucian Blaga locuiește spre marginea orașului, la pensiunea Bois Fleury, Riedweg 17. Sunt numai copaci bătrâni și grădini pe aici; iar la câteva zeci de metri în spatele casei începe pădurea de brazi care acoperă coasta dealului și coboară până jos, pe malul Aarei. Din veranda etajului unde se găsesc cele două camere ale familiei Blaga, se zărește, în diminețile frumoase, Jungfrau.
„Eu însă citesc tot mai puțin de la o vreme”, îi mărturisește Lucian Blaga. „Aproape că nu mai pot începe o carte fără ca să nu pierd șirul la fiecare pagină, gândindu-mă la ‘sistemul’ meu. Înainte vreme citeam foarte mult — și în toate direcțiile. Nădăjduiesc că va veni o vreme, după ce voi fi încheiat de gândit și scris sistemul meu de filosofie, când voi putea din nou citi până la istovire.”
„Blaga vorbește rar, aproape silabisind fiecare cuvânt și te privește în ochi, concentrat – dar ai senzația că privirile lui trec peste tine, și nu o dată te simți ispitit să întorci capul, și întâlnești și tu năluca pe care o țintește el. De altfel, după cum am avut prilejul să mă conving de multe ori la București, Blaga e arareori bucuros să poarte o conversație. Rămâne tăcut în mijlocul celorlalți, și tăcerea aceasta se prelungește câteodată tulburătoare.”
„Ceea ce admir mai mult în opera d-tale filosofică, îți mărturisesc eu, este curajul creației. Astăzi, când filosofii de-abia îndrăznesc să atace două-trei probleme, d-ta ai curajul de a gândi asupra tuturor problemelor din filosofie, după ce, în prealabil, te-ai silit să înmulțești chiar numărul acestor probleme, descoperind, bunăoară, garnitura categoriilor subconștientului. (…) Este un curaj pe care, de la Hegel, nu l-a mai avut niciun filosof european.”
„Vasile Băncilă a avut dreptate dându-te ca pildă de ‘energie românească’. (…) S-au făcut — și se vor mai face — confuzii în această dezbatere a valorii culturii, răspunde Lucian Blaga. Îndeosebi cei care gândesc sub influența teoriilor pesimiste ale morfologiei culturii, cei care socotesc cultura un organism celular, care se naște parazitar în istorie, îmbolnăvind pe om, găsesc motive să nu creadă în eficiența creației culturale.”
„Omul nu devine om decât încercând să-și reveleze Misterul, adică creând culturi, spune Lucian Blaga. Alt scop mai nobil, în viață, nu are. Chiar și atunci când încearcă să se dezlipească de viață, de istorie, și să se ‘mântuiască’, să trăiască în ‘absolut’, chiar și atunci creează cultură. Căci filosofiile, religiile, misticile umane, oricât de ‘absolută’ ar fi experiența care le precede, sunt și ele creații culturale, adică au caracter metaforic, și participă la o matcă stilistică.”
„Lucrez greu, continuă Lucian Blaga. Și de aceea mă felicit de cei șase ani de gazetărie, la Patria și Cuvântul, în care am învățat să scriu zi la zi, cu sau fără ‘inspirație’. Cred și eu că gazetăria este de mare folos pentru un scriitor. Într-un anumit sens este folositoare chiar și gânditorului, căci îl dezbară de superstițiile termenilor tehnici, îl învață să scrie curgător, pe înțeles, îl hotărăște să-și exprime gândul într-o formă frumoasă, așa cum făceau filosofii din alte vremuri.”
„În afară de forma fascinantă a scrierilor d-tale filosofice, îi spun eu, mă încântă mult ‘autonomia’ cărților d-tale; fără note, fără trimiteri erudite, fără citate. Doar dacă din loc în loc se întâlnesc numele câtorva gânditori contemporani. Așa sunt scrise cam toate marile cărți ale filosofiei.”
„Pentru mine, spune Lucian Blaga, filosofia este înainte de toate o necesitate organică. Gândesc – pentru că nu pot face altfel. Și așa am fost întotdeauna. În copilărie eram foarte religios. Petreceam ceasuri întregi în rugăciune, nu iubeam altceva decât jocul.”
„În clasa I-a de liceu am încetat de a mai crede în Dumnezeu. De unde în copilărie fusesem nefiresc de religios, pe la 10-11 ani am ajuns ateist. Am strâns într-o zi copiii cu care mă împrietenisem și le-am mărturisit descoperirea mea: Dumnezeu nu există! Apoi, în clasa a III-a de liceu, am citit operele filosofice ale lui Vasile Conta.”
„Un student întors în vacanță mi-a pus în mână operele lui Swamy Vivekananda în traducere nemțească. Scrierile acestea au avut asupra adolescenței mele o mare influență. Pot spune că am ieșit din pozitivism prin lectura lui Vivekananda. Căci, după Conta, citisem foarte multe cărți de pseudo-filosofie pozitivistă.”
„Cred că în aceeași perioadă am scris și cele dintâi poezii, influențate întru totul de Octavian Goga, poetul cel mai de seamă și cel mai la modă pe atunci. N-am mai scris apoi versuri foarte multă vreme. Am descoperit poezia de-abia târziu în viață. Dar și versurile le scriu tot atât de greu ca și proza filosofică.”
„Acela mai târziu, după ce voi fi încheiat ‘sistemul’. Sunt încă prea tânăr pentru roman”, a spus Blaga când a fost întrebat despre romanul pe care dorea să-l scrie.
„În dimineața aceasta soarele răzbate și prin acești copaci bătrâni, crescuți aproape fără vârstă pe terasa zidului cetății vechi. Pe aici se plimba Rainer Maria Rilke, pe una din aceste bănci se odihnea el, cu privirile deasupra orașului.”
„Era locul favorit de plimbare și de meditație al lui Rilke, spune Lucian Blaga. Și tot aici venea prietenul meu, Marti, scriitor elvețian, care a murit acum câțiva ani. Apartamentul lui e chiar deasupra zidului, acolo.”
„Îmi arată una din acele case din secolul XIV-XV, așa cum s-au păstrat sumedenie în Berna. Odată, am urcat chiar, cu toți, scările care duceau la apartamentul lui Marti. Treptele de lemn lustruit, curate, își purtau cu vrednicie secolele.”
„Cât e de puternică tradiția elvețiană, îmi spune Blaga. Am fost odată invitatul unui prieten de-al meu la țară, în satul lui. M-a dus la primărie și mi-a arătat stemele familiilor din sat. Mi-a mărturisit cu mândrie că stema familiei sale este din secolul al XII-lea!”
„Țăranii aceștia elvețieni au uneori un trecut mai cert ca multe familii aristocratice europene. Și cu toate acestea au rămas la țară, opt veacuri în același loc, și feciorii au continuat munca părinților fără ispita evadării.”
„Lucian Blaga are și acum nostalgia unei ferme la țară, unde să se poată retrage, să-și trăiască viața așa cum o înțelege el. Unul din cele dintâi lucruri pe care mi le-a arătat la Berna a fost o fermă din vecinătate, o adevărată industrie casnică elvețiană, cu grajduri mari, în care se găsesc și prinzătoare de muște, ca să nu sufere prea mult vitele. Aici vine deseori Lucian Blaga, cu Isidora, și privește cum se mulg vacile.”
„Cum ai ajuns, totuși, să faci filosofie?” întreabă Eliade.
„În clasa I-a de liceu am încetat de a mai crede în Dumnezeu. De unde în copilărie fusesem nefiresc de religios, pe la 10-11 ani am ajuns ateist. Am strâns într-o zi copiii cu care mă împrietenisem și le-am mărturisit descoperirea mea: Dumnezeu nu există! Apoi, în clasa a III-a de liceu, am citit operele filosofice ale lui Vasile Conta. Tatăl meu, deși preot de sat, avea o bogată bibliotecă germană, dar prea puține cărți de filosofie.”
