Presa italiană a readus în atenția publicului o pagină spectaculoasă și prea puțin cunoscută de istorie: rolul decisiv jucat de diplomatul român Nicolae Petrescu-Comnen în salvarea Florenței și a celebrului Ponte Vecchio, în ultimele luni ale celui de-al Doilea Război Mondial.
În vara anului 1944, trupele germane se retrăgeau din Italia aplicând politica „pământului pârjolit”. Florența, bijuteria Renașterii europene, era minată și pregătită pentru distrugere. Podurile peste Arno, Galeriile Uffizi, centrul istoric și monumentele simbol erau vizate pentru a fi aruncate în aer, la ordinul direct al Berlinului.
Istoricii italieni amintesc că orașul se afla într-un moment critic: orice decizie greșită putea transforma Florența într-un morman de ruine, asemenea altor mari orașe europene devastate de război.
În acest context dramatic, Nicolae Petrescu-Comnen, fost ministru de Externe al României și ambasador la Sfântul Scaun, a declanșat o ofensivă diplomatică rar întâlnită. Fără a avea vreo putere militară, diplomatul român a folosit singura armă pe care o avea: cuvântul.
Potrivit relatărilor din presa italiană, Petrescu-Comnen a trimis memorii, a cerut audiențe și a purtat discuții directe cu reprezentanți ai comandamentului german, invocând nu strategia militară, ci responsabilitatea istorică și morală. Mesajul său a fost clar: distrugerea Florenței nu ar fi însemnat o victorie, ci o condamnare eternă în fața istoriei.
În noaptea de 3 spre 4 august 1944, germanii au aruncat în aer toate podurile Florenței. Toate, cu o singură excepție. Ponte Vecchio a rămas în picioare, izolat între ruine, cu căile de acces distruse, dar cu structura intactă.
Florența nu a fost rasă de pe fața pământului. Centrul istoric a supraviețuit, iar orașul a rămas un simbol viu al Europei culturale. Presa italiană subliniază că decizia a fost rezultatul mai multor factori – inclusiv calcule militare și implicarea unor ofițeri germani sensibili la valoarea artei – însă Nicolae Petrescu-Comnen a fost una dintre piesele-cheie ale acestui „miracol” istoric.
După război, diplomatul român a ales să rămână la Florența, orașul pe care îl ajutase să supraviețuiască. A trăit acolo până la moartea sa, în 1958. Autoritățile italiene l-au onorat cu titlul de cetățean de onoare al Florenței, recunoscându-i contribuția excepțională.
În România comunistă, numele său a fost însă șters din istoria oficială, fiind considerat diplomat al regimului regal. Abia în ultimele decenii, cercetările istorice și relatările din presa occidentală au început să-i readucă meritele în atenția publicului.
Astăzi, milioane de turiști traversează anual Ponte Vecchio, fără să știe cât de aproape a fost podul de dispariție. Presa italiană amintește însă că existența acestui simbol al Europei se datorează și unui român care a pus cultura, istoria și dialogul mai presus de ordinele de distrugere.
Morala, notează jurnaliștii italieni, este una incomodă pentru istorie: uneori, diplomația și conștiința pot fi mai puternice decât dinamita.
