Studiul care spulberă tot ce se știa despre orbire: povestea cu genele care o cauzează nu mai e valabilă
De ce orbesc oamenii? E o întrebare care rămâne fără răspuns cert, însă se știe un lucru: genele, care până acum se credea că ar cauza orbirea, nu sunt responsabile de acest aspect. Sau cel puțin nu la toți cei care își pierd vederea. Numai în 30% din cazurile testate de medici, povestea cu genele stă în picioare.
Un studiu realizat de cercetători din Mass General Brigham, prin Institutul Mass Eye and Ear, contestă presupunerea că anumite variante genetice considerate a provoca întotdeauna orbire ereditară determină cu certitudine boala. Folosind date de la biobănci publice mari, autorii arată că genele asociate cu degenerescențele retiniene ereditare au dus la boală în mai puțin de 30% din cazuri.
Rezultatele au fost publicate în The American Journal of Human Genetics. Timp de peste un secol, o idee centrală în genetică a fost aceea că bolile rare moștenite, adesea numite tulburări mendeliene, sunt cauzate de modificări într-o singură genă esențială. În cazul degenerescențelor retiniene ereditare, considerate principala cauză de orbire legală la adulții activi, s-a presupus că modificarea unei singure gene duce întotdeauna la același tablou clinic.
Oamenii de știință explică acum însă că multe studii genetice sunt făcute în clinică, cu persoane și familii deja afectate, ceea ce poate supraestima cât de des duce varianta genetică la apariția bolii, respectiv proporția purtătorilor la care boala se manifestă. Această problemă se numește bias de selecție: atunci când studiezi mai ales persoane deja bolnave, ajungi, fără să vrei, să incluzi disproporționat cazuri în care varianta genetică „se vede” mai des și în care fundalul genetic favorizează apariția bolii.
Pentru a obține o imagine mai puțin distorsionată, echipa coordonată de Eric Pierce, director al Institutului de Genomică Oculară din cadrul Mass Eye and Ear și profesor la Harvard Medical School, a analizat două biobănci mari: All of Us Research Program (AoU) al Institutelor Naționale de Sănătate (NIH) din Statele Unite și UK Biobank (UKB), din Marea Britanie.
Autorii au alcătuit o listă cu 167 de variante patogene din 33 de gene, raportate anterior ca fiind cauzale pentru degenerescențele retiniene ereditare, apoi au căutat aceste variante în 317.964 de participanți din AoU și au identificat 481 de persoane cu genotipuri compatibile cu aceste boli.
Folosind un set strict de coduri ICD (International Classification of Diseases) din dosarele electronice de sănătate (EHR), cercetătorii au constatat că doar 9,4% din aceste persoane aveau un diagnostic de degenerescență retiniană ereditară. Când au folosit un set mai larg de coduri ICD, care includea și alte forme de boală retiniană și pierdere a vederii, proporția a urcat la 28,1%, tot sub pragul de 30%.
Pentru validare, cercetătorii au analizat și UK Biobank, unde existau date medicale cu înregistrări imagistice ale retinei pentru aproximativ 100.000 de participanți, ceea ce le-a oferit o altă cale de a identifica semne de afectare retiniană.
Dintre persoanele cu variante asociate cu degenerescențele retiniene ereditare, între 16,1% și 27,9% au prezentat caracteristici definite sau posibile de boală, valori apropiate de cele observate în AoU. În plus, vârsta și alte caracteristici demografice, fumatul, nivelul socioeconomic și bolile asociate nu au ajutat la a anticipa mai bine la cine se manifestă boala dintre purtătorii acelor variante genetice.
Pe baza acestor rezultate, autorii afirmă că pentru ca boala să se manifeste sunt necesari și alți factori modificatori, genetici sau de mediu, dincolo de varianta patogenă identificată. Autorii arată că aceste rezultate pot schimba modul în care este interpretată testarea genetică în practică și pot ghida dezvoltarea de terapii noi pentru degenerescența retiniană ereditară și alte boli genetice rare. Ei menționează că o abordare similară a fost utilă și în alte afecțiuni, precum hipercolesterolemia familială.
