Un dosar judecat în două instanțe a scos la iveală cum promisiunea influenței în Justiție a fost pusă la vânzare pentru 500.000 de euro, într-un caz de evaziune fiscală cu prejudiciu de milioane. Ștefan I. și Dumitru Alexandru M. au fost condamnați după ce au pretins bani susținând că pot obține achitarea, iar anchetatorii au documentat pas cu pas tranzacția, până la flagrant.
Povestea începe într-un dosar de evaziune fiscală de anvergură, instrumentat de DNA, cu un prejudiciu estimat la aproximativ opt milioane de euro. Unul dintre inculpați ajunge în arest preventiv, bunurile îi sunt puse sub sechestru, iar riscul unei condamnări grele devine brusc real. În afara arestului rămâne partenera lui, aflată sub control judiciar, prinsă între presiunea dosarului și teama că situația scapă definitiv de sub control. Exact în acest punct de vulnerabilitate maximă apare „soluția”.
M. Dumitru Alexandru nu intră abrupt în scenă. Nu cere bani, nu promite minuni. Vorbește însă despre gravitatea situației, despre faptul că „lucrurile sunt urâte”, că „se joacă la nivel mare” și că fără ajutor riscul este enorm. Din hotărârea instanței reiese că această etapă este esențială: nu se vinde încă influența, dar se creează convingerea că procedura normală nu mai este suficientă.
„Fără ajutor, se poate întoarce totul împotriva voastră”, spune M. într-una dintre discuțiile surprinse ulterior de anchetatori.
În jurul datei de 9 ianuarie 2025, mesajul devine clar. Nu mai este vorba doar despre „a ști pe cineva”, ci despre o sumă concretă: 500.000 de euro. Justificarea este aproape tehnică – aproximativ zece la sută din prejudiciu. Plata este structurată: 50.000 de euro avans, restul după ce „se rezolvă”. În schimb, sunt promise lucruri precise: înlocuirea arestului preventiv, achitarea în dosar și ridicarea sechestrului.
Instanța va reține ulterior că tocmai această precizie transformă discuțiile din simple speculații în trafic de influență propriu-zis.
În acest punct apare Ștefan I. Spre deosebire de M., discursul lui este direct, sigur pe sine, aproape autoritar. El este prezentat ca persoana care „are intrare”, cea care poate face lucrurile să se întâmple. În stenogramele aflate la dosar, I. vorbește despre bani „care nu pot fi puțini”, despre nivelul celor implicați și despre faptul că „nu se discută sume mici”.
„Nu poți să le dai zece, douăzeci de mii. Ăștia mănâncă grosul”, spune I. într-o conversație reținută de instanță.
Judecătorii vor sublinia ulterior că nu contează dacă influența invocată era reală sau imaginară. Contează că inculpatul a lăsat să se creadă că poate influența magistrați.
Pe măsură ce discuțiile avansează, tonul devine tot mai apăsător. Riscurile sunt amplificate, timpul este comprimat, iar alternativa plății este prezentată ca un dezastru sigur. Este o presiune psihologică constantă, menită să forțeze o decizie rapidă.
„Dacă nu se face, se întoarce invers”, avertizează I.
Pe 11 ianuarie 2025, partenera inculpatului decide să meargă la DNA. Formulează un denunț și acceptă să colaboreze cu anchetatorii. De aici înainte, fiecare pas este documentat. Sunt autorizate înregistrări ambientale și telefonice, sunt pregătite bancnotele marcate, iar întâlnirile sunt atent monitorizate.
Pe 12 ianuarie 2025, M. Dumitru Alexandru primește avansul de 50.000 de euro. Seara, se întâlnește cu Ștefan I. Discuțiile continuă în aceeași notă: promisiuni, justificări, explicații despre „cum se împart banii”. Apoi, în mașină, suma este împărțită: 40.000 de euro ajung la I., 10.000 rămân la M..
La scurt timp, intervine echipa DNA. Flagrantul confirmă tot ceea ce fusese deja surprins în stenograme.
M. recunoaște rapid faptele și cooperează. I. refuză inițial să dea declarații, apoi recunoaște și el. Ambii solicită judecarea în procedură simplificată. Tribunalul București stabilește vinovăția: Ștefan I. este condamnat la trei ani de închisoare cu executare pentru trafic de influență, iar M. Dumitru Alexandru primește doi ani și opt luni cu suspendare, sub supraveghere.
I. atacă sentința, însă Curtea de Apel București menține soluția. Judecătorii reafirmă principiul central al dosarului: infracțiunea există din momentul pretinderii sau primirii banilor, indiferent dacă influența promisă era reală sau nu.
Dosarul I.–M. este, în esență, povestea unei iluzii vândute scump. Zece la sută din prejudiciu, un discurs bine calibrat, o presiune constantă și un avans relativ mic. Justiția nu a judecat dacă cineva chiar avea acces la magistrați. A judecat tranzacția și a transmis un mesaj clar: simpla punere la vânzare a influenței, reale sau inventate, este suficientă pentru condamnare.
Sursa: Portalul instanțelor de judecată și ReJust.
