OMV Petrom a anunțat recent, în cadrul unei conferințe destinate analiștilor, intenția de a implementa planuri de restructurare a personalului. Această măsură este considerată surprinzătoare, având în vedere că se apropie de finalizare proiectul istoric major de extracție a gazelor din Marea Neagră (Neptun Deep).
În acest context, se ridică o întrebare esențială: de ce volumul estimat de 200 de miliarde de metri cubi de gaze care vor fi extrase din Neptun Deep, începând cu anul 2027, nu reprezintă o bază solidă de extindere și dezvoltare a activităților pentru OMV Petrom și Romgaz, cele două companii partenere în acest proiect?
Despre Romgaz sunt informații că ar intenționa să investească în producția de îngrășăminte chimice la Azomureș. De ce nu ar fi și OMV Petrom interesat de acest subiect? Sau de ce nu ar fi interesat de o nouă capacitate petrochimică în Dobrogea unde să folosească gazul extras din Marea Neagră?
Ce are nevoie de exemplu OMV Petrom pentru a investi într-o capacitate petrochimică din România? Sau într-o nouă rafinărie? Agenția Internațională pentru Energie tocmai a anunțat ieri că, dacă lucrurile vor continua ca în prezent în ceea ce privește adopția mașinilor electrice, creșterea cererii de petrol și gaze va mai continua cel puțin 25 de ani de acum înainte.
Recent, președintele României a dat un mesaj către mediul de business: „veniți cu strategii și le vom aplica”. Ar fi putut menționa cel mai simplu obiectiv: că avem nevoie să ieșim din stadiul unei economii furnizoare în primul rând de materii prime în agricultură sau energie în cel al unei economii înalt productive. Cum? Prin investiții în industrie. Industrie alimentară, unde avem un deficit de 5 miliarde de euro pe an care crește cu 20% pe an, sau industria chimică și de materiale plastice, unde avem deficit de 6 miliarde de euro pe an.
E iluzie să crezi că poți micșora deficitul bugetar fără să micșorezi deficitul comercial extern. Iar când te împrumuți tot mai mult ca să consumi ceea ce produc alții în străinătate eventual cu materia primă adusă de la tine, atunci drumul este clar nesustenabil. Este izbitor cum datoria externă, astăzi la 220 miliarde de euro, crește anual exact cu valoarea deficitului comercial.
În situațiile de criză, ceea ce produci este ceea ce te definește, cum s-a văzut în pandemie și cum se vede în război. Iar lumea evoluează spre o situație în care vei avea bani, dar nu vei avea de unde să cumperi, pentru că blocurile comerciale care se profilează, definite geo-politic, vor deveni din ce în ce mai antagonice.
Iată cum, spre exemplu, situația de la Lukoil riscă să lase România fără 20% din producția de benzină și motorină. Nu ar fi fost bună acum capacitatea de rafinare de la Arpechim de 3,5 milioane de tone de petrol închisă de OMV Petrom în 2011?
Care ar trebui să fie obiectivul României în toată această volatilitate globală? Să se asigure că își folosește toate atuurile posibile pentru crearea de locuri de muncă, pentru atragerea de investiții. Este adevărat că economia serviciilor a fost un motor pentru dinamica economiei în ultimii zece ani. Valoarea adăugată din sectorul IT&C – informații și comunicații – a crescut cu 250% în ultimii zece ani, față de o creștere generală a PIB-ului de 130%. Peste acest nivel a crescut doar comerțul, impulsionat de consum – cu 300% în aceeași perioadă, deci dublu față de creșterea PIB.
Industria, în schimb, a crescut de patru ori mai încet decât comerțul în ultimii zece ani, doar cu 70%. Fabricarea de produse chimice și de medicamente a crescut cu 50% și, respectiv, 100%. Iar industria alimentară, atenție, doar cu 30% în 10 ani! Cum să ai producție alimentară dacă nu ai energie? Cum să faci croissante fără gaz, așa cum făceau gălățenii de la Derpan din comuna Smârdan, care, în lipsa gazului metan, se aprovizionau cu cisternele de gaz lichefiat?
Petrochimie, industrie de medicamente, industrie alimentară – aceasta este direcția. Ai producție, ai PIB, ai salarii, ai locuri de muncă. Nu este simplu să închizi lanțurile industriale, să pornești de la materie primă și să ajungi la produs finit. Cei mai avansați fac chiar mai mult, importă materie primă pe care nu o au pe teritoriul lor și exportă produs finit, eventual chiar înapoi celor de la care aduc materia primă. i valoarea adăugată rămâne la ei. Facem și noi asta, spre exemplu, în producția de aluminiu pentru care importăm bauxită și folosim resursele de energie din lacurile de acumulare de pe Olt. Dar prea puțin.
Deocamdată, în România, în multe sectoare, producția locală nici măcar nu poate acoperi cererea locală. De unde să-ți dai, dacă n-ai, spunea Ilie Moromete. De unde taxe la buget dacă nu ai producție, de unde?
