Se spune adesea că istoria are tendința să se repete, aproape ca un adevărat truism.
Intrăm direct în tema de astăzi – unde ne va duce inteligența artificială, în calitate de specie? Revoluția tehnologică a înlocuit munca fizică cu mașini, însă revoluția AI ar putea prelua locul creierului nostru, transformându-ne într-o masă de materie brută?
În optimismul omului contemporan se ascunde ceva aproape adorabil – un fel de încredere greu de articulat și imposibil de justificat prin istorie, prin care fiecare generație privește invenția epocii sale cu ochii unui copil ce abia a primit o jucărie și cu convingerea sinceră că, de data aceasta, progresul vine exclusiv pentru binele său, că istoria a învățat, în cele din urmă, să fie generoasă și că tehnologia, după secole de încercări și accidente, nu mai produce efecte secundare, ci doar confort.
Aproape fiecare mare revoluție tehnologică a debutat cu aura unui binefăcător și a plecat lăsând, pe lângă beneficii, numeroase daune colaterale.
Când au apărut tractoarele și utilajele agricole de mari dimensiuni, nimeni nu s-a întristat cu adevărat – ar fi fost absurd. Omul petrecuse secole întregi luptând cu frigul, cu pământul și cu propriul său spate, iar dacă apărea o mașină capabilă să facă într-o zi ceea ce zeci de oameni realizau în săptămâni, refuzul părea o lipsă de curtoazie.
Dar progresul are un mare defect de caracter: nu manifestă niciun interes pentru oamenii lăsați în urmă. Astfel au disparut ocupații, apoi meserii și, odată cu ele, mici comunități umane pe care le numeam bresle.
Au fost ridicate fabrici automatizate și roboți industriali și ni s-a promis că omul va fi eliberat de munca grea, însă această „fericire” a venit cu pierderea salariului.
Au apărut bancomatele, iar funcționarii au început să dispară; casele automate de marcat au transformat clientul în angajat voluntar. Astăzi ne căutăm singuri produsele, le scanăm, le verificăm și le plătim pe cont propriu. Nu ar fi rău să folosim timpul liber, din ce în ce mai abundent, pentru a ajuta la aprovizionarea din depozite, dar stai – nici aici nu va mai fi nevoie de noi, pentru că roboți mult mai rapizi și mai puternici vor prelua și această sarcină.
Toate aceste revoluții ne-au eliberat de efortul fizic, nu de cel intelectual. Inteligența artificială, însă, a sosit cu modestia cuiva tolerat, dar ajunge să creeze complicații serioase.
La început corecta texte, traducea, răspunde la întrebări și oferea acele servicii mărunte pentru care omul îi era recunoscător, asemenea unei asistențe de secretariat mai harnice și mai inteligente.
Acum doi ani formula fraze stângace și crea imagini bizare; astăzi redactează, traduce, scrie cod, rezumă milioane de pagini și îndeplinește sarcini pentru care oamenii au studiat ani de zile, fără a ajunge la astfel de performanțe.
Cu toate acestea, omul continuă să gândească în mod liniar; școlile își modifică programele în decenii, universitățile reacționează în ani, guvernele se mișcă în ani, iar noi operăm cu lenta inerție a unei specii încărcate să completeze formulare și să stea la cozi.
Ați observat liniștea suspectă a politicienilor în legătură cu acest subiect? Aproape nimeni nu discută serios despre faptul că milioane de oameni ar putea descoperi, în scurt timp, că profesiile pentru care s-au pregătit zeci de ani intră direct în competiție cu inteligența artificială.
Există deja cazuri în care o singură persoană asistată de AI produce atât de mult încât ar fi necesar un întreg ansamblu de 50‑100 de oameni pentru a egala aceeași cantitate; iar dacă unul poate produce cât o sută, ce fac ceilalți nouăzeci și nouă?
Însă există un fenomen mult mai neliniștitor decât pierderea locurilor de muncă: omul își cedează, în mod conștient și voluntar, exercițiul gândirii. Scrierea, rezumarea, căutarea, formularea – totul devine sarcină altcuiva.
Omul care citește, caută, se răzgândește, subliniază, compară, scrie și petrece o bună parte a vieții în compania propriilor idei va dispărea curând într-o lume în care gândirea devine un serviciu externalizat.
Îmi imaginez, în curând, omul modern într-o dimineață perfect obișnuită. Se trezește, o voce îi spune cum a dormit, alta îi recomandă ce să mănânce, alta îi rezumă știrile, alta îi scrie mesajele, alta îi organizează ziua, alta îi formulează ideile.
Dar stați puțin, fraza de mai sus este deja prezentul, nu am imaginat nimic; am doar rezumat viața noastră cotidiană, cât încă pot să o fac cu propria minte.
