Pentru mulţi copii, bunicii sunt rudele pe care le vizitează în weekend sau de sărbători. Indiferent că locuiesc într-un apartament în oraș, într‑o casă la sat sau, în cele mai bune situații, într‑un cartier la o oră distanță de fiica sau fiul lor, întâlnirile aveau loc destul de rar.
În ultimii cinci‑șapte ani, totuși, în România se conturează un fenomen rezidențial denumit de sociologi „a doua mutare a vieții”. Tot mai mulţi bunici, în special cei din generaţia tânără (55‑70 de ani), activi, sănătoși și cu resurse, renunță la locuinţa de o viaţă şi se mută fizic lângă copiii şi nepoţii lor, adesea chiar în acelaşi cartier, din acelaşi ansamblu rezidențial, uneori pe aceeaşi stradă.
Acest fenomen are explicaţii demografice şi se leagă de transformările profunde ale vieţii profesionale. În piaţa actuală a muncii, părinţii tineri lucrează mai mult, sunt mai puţin disponibili pentru creşterea copiilor conform ritmului solicitat de şcoala modernă, au cariere care nu mai permit relocări frecvente, iar costul îngrijirii copiilor în marile oraşe a crescut considerabil.
În acelaşi timp, bunicii din această generaţie sunt mult mai activi decât cei de acum trei decenii: au energie, timp, resurse şi, în multe cazuri, simt acut că nu vor să rateze copilăria nepoţilor din lipsa unei distanţe geografice.
Modelul „intergenerational living” şi ce arată cercetarea internațională
Conceptul nu este o invenţie românească. În literatura de specialitate a sociologiei familiei, este cunoscut sub denumirea de „intergenerational living” sau, în forma sa rezidenţială, „granny proximity”. Cercetători din Australia, Olanda, Marea Britanie şi Statele Unite documentează de peste un deceniu efectele acestui tip de organizare familială asupra calităţii vieţii tuturor celor trei generaţii implicate.
Studiile sunt remarcabil de consecvente. Copiii care au acces zilnic la bunici, nu doar în vizite ocazionale, dezvoltă, în medie, abilităţi socio‑emoţionale mai bune, deprind mai devreme şi mai natural elemente de istorie familială şi de identitate culturală şi prezintă, în numeroase meta‑analize, un nivel de bine raportat superior comparativ cu cei crescuţi exclusiv în nuclee de doi părinţi.
Părinţii, la rândul lor, raportează niveluri mai scăzute de epuizare parentală şi o capacitate mai bună de a gestiona simultan cariera şi viaţa de familie. Iar bunicii, surprinzător pentru mulţi, sunt cei care beneficiază poate cel mai mult: longevitatea funcţională, scorurile cognitive şi raportarea propriei fericiri sunt sistematic mai bune la cei care au un rol activ în viaţa nepoţilor, comparativ cu cei izolaţi rezidenţial.
De ce „lângă” şi nu „cu”: dorinţa de proximitate, fără sacrificiul intimităţii
Există, însă, o nuanţă importantă în privinţa acestui fenomen. În prezent, majoritatea seniorilor nu doresc să locuiască sub acelaşi acoperiş cu copiii lor, ci să fie aproape. Distincţia este crucială. Modelul tradiţional al gospodăriei extinse, în care trei generaţii împart acelaşi acoperiş, nu mai corespunde nici aspiraţiilor lor, nici realităţii moderne.
Ceea ce caută această generaţie este o formulă echilibrată: să aibă propria locuinţă, propriul ritm, propria intimitate, dar la o distanţă de mers pe jos de nepoţi. Să poată lua copilul de la şcoală în zilele în care părinţii întârzie la birou. Pentru ca acest model să funcţioneze, este nevoie de un cartier care să permită exact acest tip de circulaţie: pietonal, sigur, cu spaţii comune în care generaţiile să se întâlnească natural.
Aici intervine un detaliu esenţial care explică de ce fenomenul s‑a accelerat tocmai în ultimii ani: sunt încă rare cartierele româneşti care permit, din punct de vedere fizic, această dinamică. Într‑un cartier‑dormitor obişnuit, fără infrastructură pietonală, fără spaţii verzi reale, fără puncte de întâlnire, „a fi aproape” se traduce practic în „a fi tot cu maşina”. Modelul intergeneraţional funcţionează doar acolo unde mersul pe jos între două locuinţe este firesc, plăcut şi sigur.
Cosmopolis: cartierul care a creat, fără să‑și propună iniţial, capitala intergeneraţională a Bucureştiului
Una dintre observaţiile cele mai interesante făcute de echipa Cosmopolis în ultimii ani este apariţia unui tipar nou în achiziţiile din cartier: familii care cumpără simultan două locuinţe. Una pentru ei, alta pentru părinţi. Sau familii deja stabilite în Cosmopolis, ale căror părinţi, din alte zone ale Bucureştiului sau chiar din alte oraşe, decid să‑şi vândă locuinţa de o viaţă şi să se mute în acelaşi ansamblu.
„Vedem din ce în ce mai des bunici care se mută la noi pentru a fi aproape de nepoţi, dar fără să renunţe la propriul spaţiu şi la propriul ritm de viaţă”, spune Gabriel Voicu, Chief Commercial Officer Cosmopolis. „Cosmopolis le oferă acest echilibru: au locuinţa lor, la cinci minute distanţă de copii, dar au şi piscinele, parcurile, lacul, magazinele din Plaza, comunitatea. Pentru o generaţie activă, care nu vrea să devină dependentă, dar nici nu vrea să rateze copilăria nepoţilor, această formulă este aproape unică în România.”
Datele susţin observaţia: o pondere tot mai mare din achiziţiile recente, aproximativ 20 %, provine din segmentul 55‑70 de ani, un public pe care piaţa românească l‑a ignorat multă vreme şi pe care multe proiecte nu îl vizează deloc în comunicarea lor.
Cosmopolis Evolia: locul în care două generaţii pot trăi separat şi împreună
Pentru o familie tânără care intră astăzi în Cosmopolis Evolia, perspectiva pe termen lung capătă o dimensiune pe care puţine proiecte din România o oferă: posibilitatea ca, peste cinci sau zece ani, propriii părinţi să‑şi vândă locuinţa actuală şi să se mute în acelaşi cartier. Nu pentru că sunt împinşi de circumstanţe, ci pentru că, în vizitele la copii şi nepoţi, observă ce înseamnă să trăieşti într‑un loc conceput să uşureze viaţa.
„Comunitatea noastră se construieşte pe termen lung, pe mai multe generaţii”, subliniază Ozan Tuncer, CEO Cosmopolis. „Acesta este un fapt observabil în statisticile noastre de vânzare şi în structura demografică a cartierului. Când părinţii se mută aproape de copii, comunitatea devine, încet, o adevărată comunitate, cu rădăcini, cu istorie, cu legături reale între familii. Şi acesta este, în fond, cel mai puternic mecanism de stabilizare a valorii unei proprietăţi.”
Într‑o ţară în care, statistic, distanţa geografică dintre părinţi şi copii a crescut constant în ultimele trei decenii, fenomenul recent al „a doua mutări” reprezintă una dintre cele mai surprinzătoare contra‑tendinţe culturale. Iar locurile care, prin proiectare, permit acestei contra‑tendinţe să se materializeze devin, fără ca nimeni să le fi conceput explicit astfel, capitale nedeclarate ale vieţii multigeneraţionale.
