Șeful de seamă al primului cabinet al României, desemnat după recunoașterea unirii depline a Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești, a fost Alexandru Ioan Cuza. Conservatorul Barbu Catargiu a fost selectat pentru postul de prim-ministru și instalat la 22 ianuarie 1862. Mandatul său a fost scurt, de aproximativ patru luni, sfârșindu-se pe 8 iunie 1862, odată cu primul asasinat politic din istoria modernă a României, crimei i se necunoaște autorul.
Barbu Catargiu era descendent dintr-o familie de boieri din Muntenia, tatăl său fiind marele vornic Ștefan Catargiu, iar mama, Stanca Văcărescu, fiica lui Barbu Văcărescu. După studiile primare din București, din 1825 a urmat cursuri universitare la Paris, unde a studiat litere, drept, istorie, filosofie și economie politică, revenind în țară în 1834.
Conform surselor istorice, conservatorul Barbu Catargiu a fost desemnat de Alexandru Ioan Cuza după recunoașterea dublei alegeri din 1958 și a unirii depline.
Între 1859 și 1861, Cuza a domnit cu două guverne și două Adunări, conform Convenției de la Paris din august 1858.
În perioada respectivă, potrivit Convenţiunii pentru organisarea definitivă a Principateloru-Unite-Române din 7 august 1858, domnitorul deținea puterea executivă și guverna cu ajutorul miniștrilor săi.
„Articolul 4
Puterea esecutiva va fi esersata de Hospodaru.
Articolul 14
Hospodarulu guverna cu ajutorulu ministriloru numiţi de densulu. Intareste şi promulga legile poate refuda întărirea sa. Are dreptu de ertare, şi acela d’a micşora pedepsele în pricini criminale, fără a putea interveni alt-felu în administraţia dreptatei.
Elu pregăteşte legile de interesu specialu Principatului, şi mai cu sema budgetele şi le supune la deliberările Adunării.
Elu numeşte în tote funcţiile de administraţie publică şi face regulamentele trebuincioase pentru esecutarea legiloru.
Lista civilă a fie-căruia Hospodaru va fi votată de Adunare, odată pentru tot-d’auna la suirea sa pe scaunu.
Articolul 15
Ori ce actu sloboditu de Hospodaru, trebuie să fie contrasemnatu de către miniştrii competenţi.
Miniştrii voru fi respundatori de violarea legiloru şi mai alesu de ori ce risipa baniloru publici.
Ei voru fi supuşi judecatei Înaltei Curţi judecătoreşti şi de Casaţie. Actia va putea fi procovata de Hospodaru sau de Adunare.
Punerea sub acusatie a ministriloru nu se va putea pronunţa de catu cu majoritatea de duoa părţi din trei a membriloru de faţa.”
În 1861 s-a admis unirea administrativă și politică a Principatelor
Clipa decisivă a constituit-o data de 22 noiembrie/4 decembrie 1861, când Poarta a lansat „Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei”, prin care se recunoștea unirea administrativă și politică a Principatelor, eveniment ce implica o serie de măsuri esențiale: contopirea ministerelor de la Iași și București într-un singur guvern și a Adunărilor electorale într-o singură adunare; suspendarea activității Comisiei Centrale de la Focșani; înființarea în fiecare principat a câte unui consiliu provincial, destinat să fie consultat privind legile și regulamentele de interes local, după lucrarea „Istoria românilor. Constituirea României moderne” (volumul VII, tom I, Ed. Enciclopedică, 2003), preluată de Agerpres.
- Ca urmare, la 22 ianuarie/3 februarie 1862, domnitorul a alcătuit, sub conducerea conservatorului Barbu Catargiu, primul guvern unitar al țării, până la 8 iunie 1862, data asasinării acestuia. Acesta a mai deținut și portofoliul Internelor, precum și, după caz, interimatele Finanțelor și Lucrărilor Publice.
- Evitând dezbaterea chestiunii rurale, guvernul Barbu Catargiu a trecut la adoptarea unor măsuri de organizare a statului.
- În același cadru al unificării și modernizării instituțiilor statului, la două zile distanță, s-a constituit și primul parlament unic al României, prin reunirea la București a celor două Adunări Legislative: a Moldovei și a Munteniei.
- La 24 ianuarie/5 februarie 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a proclamat, solemn, în fața Adunărilor Moldovei și Munteniei, unirea definitivă a Principatelor, iar Bucureștiul a fost desemnat capitala țării.
Discurs memorabil premonitoriu
Perioada cuprinsă între unirea celor două principate într-un singur stat, România, cu o singură capitală, și sfârșitul primului război mondial (1861 – 1918), are o importanță deosebită pentru evoluția Bucureștilor și a țării, potrivit lucrării „Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”, a lui Constantin C. Giurescu.
În a doua jumătate a domniei lui Cuza, ciocnirea intereselor de clasă era puternică, pasiunile erau vii: era vremea când se dezbateau și se decideau secularizarea averilor mânăstirești și împroprietărirea țăranilor (legea rurală), când a avut loc lovitura de stat din 2 mai 1864, când, în cele din urmă, Cuza a fost silit, de către „monstruoasa coaliție”, să abdice; hotărârile privitoare la toate aceste evenimente s-au luat la București.
În centrul preocupărilor – iar un rol semnificativ revenea premierului conservator Barbu Catargiu – se afla chestiunea agrară, necesitatea de a se împroprietări țăranii.
Potrivit istoricului Constantin C. Giurescu, la 25 mai/6 iunie 1862, în atenția Parlamentului a venit proiectul de lege rurală, alcătuit încă din 1860 de majoritatea conservatoare a Comisiei centrale de la Focșani. Acesta reprezenta expresia cea mai reacționară a raporturilor agrare dintre proprietarii de moșii și țărani.
Proiectul era combătut energic de Kogălniceanu, sprijinit de primul-ministru Barbu Catargiu; dezbaterile au durat mai multe ședințe. În paralel, la 8/20 iunie, a avut loc în Cameră o discuție privind întrunirea proiectată de elemente din opoziție pe Câmpul Libertății, în scopul aniversării revoluției de la 1848. Deoarece guvernul considera că întrunirea va fi un prilej de agitație și de tulburare a ordinii, Barbu Catargiu a avut o ieșire împotriva unor asemenea „agitatori”, conform lucrării citate:
„Pacea, domnilor – declară el în concluzie, neînțelegând sensul adânc al revoluției de la 1848 și al comemorării ei, nici necesitatea stringentă a reformei agrare – pacea și odihna e scăparea țării, voi prefera moartea înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituțiile țări”.
„Nu știa că moartea îl pândea afară. Într-adevăr, în timp ce, în trăsura prefectului de poliție cu acesta alături, părăsea Dealul Mitropoliei, trecând pe sub turnul clopotniței de la intrare, un necunoscut a tras, din acel adăpost, deci din imediata apropiere, un glonț care i-a sfărâmat coloana vertebrală și l-a ucis pe loc. Asasinul nu a putut fi prins, iar cercetările, nici atunci, nici mai târziu, nu au dat rezultate. Un fapt este însă cert: crima a avut caracter politic. Statuia ridicată mult mai târziu lui Barbu Catargiu se află pe pajiștea de la începutul suișului spre Mitropolie, în dreapta, la o oarecare depărtare de locul unde a fost ucis. Legea rurală, deși votată de Cameră la trei zile după asasinat, nu a fost promulgată de Vodă Cuza, întrucât nu corespundea interesului național și nevoilor maselor”, arată lucrarea „Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”, consultată pe Biblioteca Digitală a Bucureștilor.
