Nu le-ai spune niciodată: „aveți puțină răbdare, să vedem cum ies calculele după ce aplicăm formula gândită de Casa Națională de Asigurări de Sănătate”.
Observ că v-ați ridicat o sprânceană, neînțelegând nimic din tot ce ați citit până acum. Ce calcule, ce formule, când noi vorbim despre o cursă contra cronometru cu moartea?
Când ești pacient, birocraţia se simte ca o mână invizibilă ce te împinge în prăpastie, pentru că, în loc să speri la însănătoșire, trebuie să te temi că nu găsești la timp un loc în spital, că tratamentul nu e disponibil, că personalul medical devine tot mai rar, sau că, odată internat, riști să contractezi alte afecțiuni.
Dar staţi puţin, nu aveţi ca pacienţi opţiunea de a vă trata gratuit la un spital privat? Principiul că banii urmează pacientul nu se mai aplică în România? Statul nu mai acoperă cheltuielile cu tratamentul oncologic dacă alegeţi sectorul privat?
Prima tentație ar fi să răspund afirmativ la toate întrebările de mai sus, însă există un mare dar….
OPINIE. Eliza Ene Corbeanu: Cancerul nu este o formulă matematică
Un nou proiect al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate stârneşte multă nemulțumire în rândul celor interesaţi de sănătatea publică, pentru că mută brusc accentul de la pacient la instituție și de la tratament la proceduri birocratice.
Pe scurt, proiectul introduce o formulă obligatorie pentru a decide dacă furnizorii privaţi mai pot intra în programele naționale de sănătate pentru bolile cronice, inclusiv oncologia, pe care v‑o redau doar de dragul discuției, pentru că nu veţi înţelege mare lucru din ea: E = P(%) × Pop + ΣBi – Be – min(NBE, NBD); dacă E > 0, casele de asigurări pot contracta furnizori privaţi, iar dacă E ≤ 0, nu mai pot.
Tradus în română, înseamnă cam aşa: CNAS ia prevalenţa sau incidenţa națională a bolii, o raportează la populaţia judeţului, adaugă pacienţii veniţi din alte judeţe, scade pe cei plecaţi în alte judeţe şi, la final, scade „acoperirea” furnizorilor publici, calculată ca minim între numărul de bolnavi trataţi efectiv şi numărul de bolnavi pe care furnizorii publici declară că îi pot trata.
Pe înţelesul celor interesaţi, şansa unui bolnav oncologic de a fi tratat într‑un spital privat, din banii programului naţional, depinde de o ecuaţie matematică ce nu ţine cont dacă mai ai timp de aşteptat, nu îţi cere să precizezi cât ai aşteptat efectiv, nici cât de repede poţi începe tratamentul, nici dacă boala ta mai are răbdare.
Dreptul pacientului de a‑şi alege furnizorul devine, astfel, o noţiune abstractă, atâta timp cât un spital public cu dotări îndoielnice şi aparatură învechită are privilegiul de a‑şi exclude competitorii privaţi de la accesul la programele finanţate din contribuţiile tuturor asiguraţi‑lui.
Pentru CNAS, pacientul oncologic care începe tratamentul acum şi pacientul care îl începe după luni de aşteptare par să fie egali în ecuaţia minune, însă diferenţele sunt colosale și le putem enumera cinic și scurt: supraviețuire, dizabilitate sau deces.
OPINIE. Eliza Ene Corbeanu: Cancerul nu este o formulă matematică
În oncologie, timpul înseamnă totul; în neurologie, întârzierea poate însemna funcţii pierdute ireversibil; în patologia cardiovasculară, o investigaţie făcută prea târziu poate însemna infarct, accident vascular cerebral sau insuficienţă cardiacă, iar pacientul român le experimentează pe toate.
Între timp, sectorul medical privat furnizează aproximativ 78,5% din furnizorii de servicii clinice de specialitate, 82,89% din furnizorii de servicii paraclinice şi imagistică, 89% din serviciile de dializă, 100% din serviciile private de îngrijiri medicale la domiciliu, 100% din serviciile private de ambulanţă şi în jur de 43% din personalul medical al României.
Asta înseamnă clădiri noi, echipamente de ultimă generație, labouratoare, imagistică, centre oncologice, paturi, aparatură, personal, investiţii de sute de milioane de euro în infrastructură medicală modernă.
Şi, dacă tariful este acelaşi, pacientul este acelaşi, boala este aceeaşi, protocolul este acelaşi, iar sursa de finanţare este aceeaşi, de ce este exclus furnizorul privat? De ce un pacient român nu poate opta pentru un spital privat fără să suporte costuri suplimentare?
De unde a apărut ideea că sectorul privat poate intra în programele naționale numai dacă statul admite în prealabil că nu mai face față?
Ca și cum pacientul ar trebui să aștepte ca spitalul public să‑şi declare oficial neputința înainte de a primi dreptul să meargă în altă parte, ca și cum boala ar trebui să rămână pe loc până se întrunește o comisie, se semnează un proces‑verbal și ies calculele.
Dacă ne‑am preocupa cu adevărat de starea de sănătate a populaţiei, criteriul excedentului (adică acela în care un spital public declară că nu poate trata la timp şi eficient toţi pacienţii) ar trebui eliminat.
Soluţia firească ar fi o piaţă cu reguli egale, în care spitalul public şi furnizorul privat să stea în faţa pacientului cu aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligații, iar persoana bolnavă să decidă singură unde vrea să fie tratată.
OPINIE. Eliza Ene Corbeanu: Cancerul nu este o formulă matematică
Concurenţa reală în sănătate stimulează reducerea timpilor de aşteptare, investiţiile în tehnologie, dezvoltarea infrastructurii, atragerea personalului calificat şi îmbunătăţirea experienţei pacientului.
Un sistem deschis ar obliga spitalul public să se equipe, să investească, să‑şi păstreze medicii, să‑şi respecte programările.
În esenţă, este vorba despre dreptul nostru de a alege între un spital de stat şi o clinică privată fără a fi penalizaţi financiar pentru această alegere şi despre obligaţia statului de a folosi toate resursele disponibile pentru a câştiga timp, sănătate şi viaţă.
Şi acum, dacă aţi ajuns la finalul acestui articol, gândiţi-vă ce i‑aţi spune unui bolnav de cancer care ştie unde ar putea fi tratat la timp, dar află că statul nu îi permite să ajungă acolo cu banii pe care i‑a plătit toată viaţa?
Timpul nu are niciodată răbdare…
