Sajedeh Rasti, cercetătoare specializată în organizarea și finanțarea cercetării științifice la Universitatea de Tehnologie din Eindhoven, explică că sistemul actual de granturi forțează tot mai mulți cercetători să se întrecă pentru aceleași surse de finanțare. În plus, utilizarea inteligenței artificiale permite redactarea rapidă a aplicațiilor, ceea ce duce la o creștere a numărului de proiecte depuse.
Prea multe proiecte, prea puțini bani
„Oamenii de știință pierd timp prețios scriind granturi cu șanse mici de aprobare”, susține Rasti, citată de Nature. Ea afirmă că această competiție îi îndeamnă pe mulți dintre ei să aleagă teme populare și atrăgătoare pentru finanțatori, în detrimentul altor domenii importante, inclusiv studiile de replicare, esențiale pentru verificarea rezultatelor științifice.
Pe măsură ce numărul de cereri crește, probabilitatea de succes scade. Conform cercetătoarei, rezultatul este un sistem „hipercompetitiv”, în care se investesc luni de muncă în proiecte cu șanse reduse de a obține finanțare.
Experiment între cercetători care în mod normal ar fi concurat
Pentru a ilustra cum ar putea funcționa acest model, Rasti a adus în discuție un grup de 12 cercetători care, de regulă, ar fi concurat pentru aceleași granturi, dar au decis să colaboreze la dezvoltarea unor proiecte comune.
Participanții au propus și au evaluat împreună posibile teme de cercetare, căutând să identifice proiectele cu cele mai mari beneficii pentru comunitatea științifică.
„Le-am cerut participanților să propună și să evalueze posibile teme de grant și să stabilească împreună care dintre proiecte ar putea aduce cele mai mari beneficii domeniului lor”, a explicat ea.
Ulterior, propunerile au fost adaptate astfel încât să reflecte interesele comune ale mai multor cercetări. Ca rezultat, au fost depuse două cereri de finanțare, ambele acceptate.
De la rivali la parteneri
Potrivit lui Rasti, cooperarea între cercetători care în mod normal ar concura poate reduce munca duplicată și poate stimula schimbul de date și idei.
În exemplul prezentat de autoare, participanții au pus la dispoziție resurse și informații despre proiectele la care lucrau deja, evitând astfel situațiile în care mai multe echipe desfășoară cercetări similare fără să fie conștiente una de cealaltă.
„Participanții mi-au spus că implicarea într-un proiect considerat important de întregul grup a făcut ca munca lor să pară mai semnificativă, crescând satisfacția profesională”, afirmă cercetătoarea.
Ce ar trebui să se schimbe
Sajedeh Rasti consideră că finanțatorii ar trebui să promoveze mai mult colaborarea între solicitanții de granturi, inclusiv prin organizarea de întâlniri în care aceștia să poată discuta proiecte comune. De asemenea, universitățile ar trebui să recompenseze munca în echipă, nu doar pe cercetătorii care apar oficial ca beneficiari ai granturilor.
Cercetătoarea recunoaște că un astfel de model nu este lipsit de provocări. În grupurile mari apar inevitabil diferențe de opinie, iar nu toate ideile pot fi incluse într-un singur proiect. În experimentul descris de ea, unii participanți au ales în final să depună propriile cereri de finanțare.
Rasti respinge însă ideea că o colaborare extinsă ar elimina competiția în cercetare. „Competiția este puțin probabil să dispară. În schimb, selecția se mută de la cel mai bun individ la cea mai bună propunere de echipă”, afirmă ea.
O lecție dincolo de cercetare
În esență, cercetătoarea arată că problemele complexe se rezolvă mai eficient când oamenii își combină competențele și resursele, în loc să concureze pentru aceleași oportunități. Această idee poate fi aplicată în numeroase alte domenii, nu doar în cercetare.
