Valentino Rossi, mărturisire TERIBILĂ despre moartea lui Marco Simoncelli: am simțit impactul sub roți, apoi am plâns

Valentino Rossi se exprimă sincer în legătură cu relația pe care o avea cu Marco Simoncelli și referitor la accidentul fatal de la circuitul Sepang, din 23 octombrie 2011, într-un fragment din autobiografia „Valentino Rossi, la mia storia”, care va fi lansată marți în librării. Un extras din carte a fost publicat în avanspremieră de Corriere della Sera.

Rossi își aminteste cum l-a cunoscut pe Simoncelli, atunci când acesta era încă adolescent. Avea cam 15-16 ani, era foarte înalt, cu picioare lungi, brațe și mâini mari, pe care le mișca continuu când vorbea. I-l reamintea de personajul Goofy din desenurile animate cu Mickey Mouse, motiv pentru care a primit și pseudonimul „Pippo”.

„Era un băiat de-a noastră, crescut în mijlocul naturii și al mării, cu acea Romagna care îți rămâne în memoria ochilor și a minții”, relatează Rossi.

Prietenia lor s-a întărit iarna trecută între anii 2006 și 2007, când Simoncelli l-a căutat pe Valentino pentru a-i solicita sprijinul în pregătirea fizică. „Vale, trebuie să progresez, să slabesc. Mă iei să mă antrenez alături de tine?”, își amintește Rossi că l-a întrebat prietenul său.

Fostul campion mondial declară că nu s-a temut niciodată că Simoncelli ar putea deveni un rival periculos pentru el. Dimpotrivă, îl consideră un frate mai mic pe care dorea să-l ajute. Îl descrie ca pe un om extrem de simpatic, amabil, mereu dispus la glume, cu un suflet mare și o natură simplă.

„Eram prieteni pe de adevărat, într-o perioadă în care lucrurile decurgeau bine pentru amândoi”, scrie Rossi.

În 2008, cei doi au devenit campioni mondiali în același timp: Rossi la categoria MotoGP, iar Simoncelli la 250 cc. Tănărul italian a făcut trecerea la MotoGP în 2010, alături de echipa Honda Gresini.

„Văd că este Simoncelli și că vine spre mine”

Valentino Rossi revizuiește cursa din Malaysia, disputată pe 23 octombrie 2011, ziua în care Simoncelli și-a pierdut viața la vârsta de doar 24 de ani.

În turul al doilea, Simoncelli se afla într-o luptă cu pilotul spaniol Álvaro Bautista, de la Suzuki. Cei doi au ajuns în virajul nouă, după care au intrat în virajul zece, unul lung, de dreapta. În momentul accelerării, motocicleta lui Simoncelli a pierdut aderența pe roata fața, iar pilotul a căzut.

Rossi spune că, atunci când vede un concurent căzând în fața sa, reacționează instinctiv și își concentrează atenția asupra propriei curse. „Șterg imaginea din minte. Gata, nu mai este în cursă. Așa că Simoncelli: delete. Nu există timp pentru altceva”, povestește italianul.

După ce l-a văzut pe Simoncelli alunecând spre exteriorul pistei, Rossi a continuat cursa, fără să realizeze că pilotul și motocicleta sa reveneau spre interiorul virajului, direct pe traiectoria lui.

„Din momentul în care l-am văzut căzând și dispărând din câmpul meu vizual trecuseră aproximativ o secundă, poate o secundă și jumătate. În acest timp, Marco încercase să ridice motocicleta, folosindu-se de forța fizică, dar viteza scăzuse prea mult. Era întins pe motocicletă, agățat de ea, iar aceasta continua să înainteze și să se rotească aproape în jurul unui ax, spre dreapta, către interiorul virajului”, povestește Rossi.

Pilotul italian spune că era deja în accelerație când a observat o umbră apropiindu-se. În acel moment se afla în luptă cu Colin Edwards, care rula în interiorul său.

„Într-o fracțiune extrem de mică de timp, chiar în ultimul moment, îmi dau seama că acea prezență este o motocicletă. Este motocicleta lui Sic, iar el se află acolo, agățat de ea, întins împreună cu motocicleta. Îl lovim amândoi: mai întâi Colin, apoi eu, imediat după el. Trec chiar peste și simt impactul sub roți”, relatează fostul campion mondial.

Janta motocicletei sale Ducati s-a rupt, însă italianul a reușit să rămână în picioare și a continuat să se deplaseze din inerție până în zona de iarbă din interiorul circuitului.

După cursă, nu realizează

Imediat după accident, Rossi era speriat și confuz, dar nu înțelegese încă dimensiunea tragediei. Nu avea senzația că îl lovise pe Simoncelli în plin și s-a îndreptat către boxe, unde a fost întâmpinat de prietenul său Uccio.

Acesta era complet răvășit și i-a spus: „I-a zburat casca… I-a zburat casca”.

„Am jurat, am închis ochii, am blestemat momentul. Pentru că o cască este o cască, iar dacă se rupe sistemul de prindere înseamnă că impactul a fost devastator”, își amintește Rossi.

Când imaginile accidentului au început să ruleze pe monitoarele din paddock, italianul a văzut momentul impactului și a fost copleșit de ceea ce s întâmplase.

„Mă simțeam responsabil pentru ceea ce s întâmplase. Niciun argument legat de caracterul întâmplător al dinamicii accidentului nu reușea să îndepărteze această povară. Mă gândeam la Marco, la cum se simțea în acel moment. Îmi amintesc liniștea”, scrie Rossi.

„Am plâns. Nu știam ce să spun sau ce să fac”

Vestea morții lui Simoncelli a venit prin intermediul tatălui său, Paolo, care fusese prezent la circuit și asistase la tragedie. Acesta trecuse de barieră și ajunsese lângă fiul său. Îi luase mâna și înțelesese imediat că Marco murise.

Rossi și Uccio au luat un scuter și s-au îndreptat către camera lor. Fostul pilot descrie paddock-ul ca pe un loc transformat într-un oraș-fantomă, fără oameni, înconjurat doar de vânt și liniște.

Cei doi s-au așezat pe podeaua biroului, au fumat mai multe țigări și au început să plângă.

„Mă simțeam complet spulberat. Nu știam ce să spun, ce să fac. Era ca și cum aș fi primit un pumn în cap. Eram amețit. Am rămas acolo, în liniște, o oră, poate chiar mai mult”, povestește Rossi.

Italianul spune că nu își mai amintește aproape nimic din ceea ce s-a întâmplat ulterior în acea zi, nici dacă a vorbit cu alte persoane. Își amintește însă foarte bine nopțile și zilele care au urmat, când au început întrebările și sentimentul de vină.

Se întreba dacă ar fi putut anticipa ce urma să se întâmple, dacă ar fi trebuit să fie mai atent sau dacă ar fi putut evita impactul deplasându-se mai mult spre dreapta.

„Aș fi putut evita? Nu, dar răspunsul a venit după ceva timp. Acum, privind în urmă, răspunsul este nu. Însă în zilele imediat următoare morții lui Sic nu aveam niciun răspuns”, mărturisește Rossi.

De ce nu a renunțat la motociclism după tragedie

În autobiografie, Valentino Rossi explică și de ce a decis să continue să concurzeze, în ciuda tragediei care l-a marcat profund.

El își aminteste de momentele petrecute alături de Simoncelli și familia acestuia, mai ales de ieșirile cu motocicletele de motocross. Când ajungea la casa lui Marco, tatăl acestuia, Paolo, încărca motocicletele în dubă, în timp ce mama sa, Rossella, pregătea lasagna.

Rossi o descrie pe mama lui Simoncelli drept o femeie extraordinar de blândă și o mamă minunată. Cei doi au rămas alături de familia Simoncelli și în timpul priveghiului, alături de un grup restrâns de prieteni care încercau să ofere sprijin celor îndurerați.

La întoarcerea din Malaysia, la aeroport, Rossi a fost întâmpinat de jurnaliști și echipe de televiziune, care l-au întrebat dacă intenționează să se retragă din activitate. Avea 32 de ani și tocmai fusese implicat în accidentul în care murise prietenul său.

Răspunsul său a fost că nu luase în calcul retragerea, nici măcar în acele zile.

„Totul, absolut totul, din cauza felului în care se întâmplase, făcea parte din acest joc. Marco știa asta și îi plăcea întotdeauna să concureze. Eu am știut mereu acest lucru și mie mi-a plăcut dintotdeauna să concurez”, explică Rossi.