Se marchează astăzi 85 de ani de la primul val al deportărilor organizate de regimul bolșevic împotriva românilor din Basarabia și Bucovina de Nord – una dintre cele mai profunde răni din istoria României.
În noaptea de la 12 spre 13 iunie 1941, NKVD-ul sovietic a pus în aplicare operaţiunea de transport forţat a 30 000 de români din Basarabia și Bucovina de Nord.
Pentru aceşti 30 000 de oameni începea, în acea noapte, un coșmar fără sfârșit. Au fost duşi în Siberia, Kazahstan şi în alte zone ale imperiului sovietic, transportaţi în condiţii inumane, însetaţi, înfometaţi, îngrămădiţi unii în alţii în vagoane cu aer nerespirabil.
Îngrămădiţi în vagoane de vite
Conform studiului‑document „Deportările în masă din R.S.S. Moldovenească din 13‑16 iunie 1941”, fiecărui deţinut îi erau alocate numai 200 ml de apă – folosită atât pentru băut, cât şi pentru igienă personală.
La plecarea forţată din locuinţă, li s-a permis să transporte maximum 10 kilograme de bagaje personale.
Au călătorit în vagoane de vite, strânsăţi câte 70‑100 de persoane, pe parcursul a două‑trei săptămâni. Cei mai slabi nu rezistau la condiţiile aspre și decedeau.
Cadavrele celor decedaţi erau aruncate pe câmpuri. Bărbaţii erau trimişi în lagăre de muncă forțată (Gulag), unde trăiau în condiţii de suferință extremă și unde, în cele din urmă, și-au găsit sfârşitul.
Mulţi basarabeni au fost trimişi să lucreze în minele Munților Ural, unde, potrivit studiului, au pierit aproximativ 80 % dintre ei.
Obiectivele lui Stalin
Deportările au început imediat după ce Basarabia și Bucovina de Nord au fost ocupate de Uniunea Sovietică, vara anului 1940.
Regimul stalinist dorea să elimine orice opoziție posibilă și să „sovietizeze” rapid teritoriile anexate.
Inteligentaţi, preoţi, profesori, foşti funcţionari români, țărani înstăriţi, comercianţi sau persoane catalogate ca „nesigure politic” au devenit ţinte ale represiunii.
Primul mare val de deportări a avut loc în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941
Operaţiunea a fost pusă în practică cu meticulozitate de NKVD, poliţia politică sovietică. Oamenii erau treziţi brusc, li se acordau câteva minute să strângă câteva lucruri și erau încărcaţi în trenuri cu pază militară. Familiile erau deseori despărţite: bărbaţii erau trimişi în lagăre de muncă, iar femeile, copiii și bătrânii în așezări speciale din Siberia sau Kazahstan.
Deportaţii nu ştiau unde erau duşi şi nici dacă vor mai vedea vreodată casa de care fuseseră smulşi. Drumurile se întindeau pe săptămâni întregi, în condiţii îngrozitoare. Vagoanele erau supraaglomerate, fără apă suficientă, fără hrană şi fără condiţii minimale de igienă. Mulţi copii şi bătrâni au decedat în timpul transportului.
După recucerirea Basarabiei de către sovietici în 1944, represiunea a continuat.
Al doilea mare val de deportări
Al doilea val major de deportări, cunoscut sub denumirea de Operaţiunea „Iug”, a avut loc în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 şi a vizat în principal ţărănimea.
Sovieticii încercau să impună colectivizarea agriculturii, iar ţăranii care refuzau să se înregistreze în colhozuri erau consideraţi „duşmani ai poporului”.
Documentele vremii arată că deportările erau planificate cu mare atenție. Se întocmeau liste, dosare personale, inventare ale bunurilor confiscate. În multe cazuri, oamenii erau denunţaţi chiar de vecini sau cunoşteni, într-un climat de teamă şi teroare care a ruinat încrederea reciprocă.
Consecinţele au fost devastatoare
Sate întregi au rămas fără gospodari harnici, fără intelectuali, fără preoţi şi fără lideri locali.
Conform cercetării istoricului Viorica Olaru‑Cemîrtan, regimul sovietic a lovit sistematic toate categoriile considerate incomode: „reprezentanţi ai clerului, intelectualii, ţăranii înstăriţi, foşti funcţionari ai administraţiei româneşti, proprietarii, comercianţii, foştii ofiţeri ai armatei române şi ţariste”.
Deportările nu au însemnat doar pierderea libertăţii, ci şi distrugerea unei lumi întregi.
Averile au fost confiscate, casele ocupate, iar cei rămaşi trăiau cu teama permanentă de a fi următorii. Frica s‑a sădit adânc în conștiinţa oamenilor şi a rămas acolo zeci de ani.
Al treilea val de deportări
Studiul menţionat vorbeşte despre „deformarea mentalităţii oamenilor şi distorsiuni comportamentale sub frica terorii roşii”.
În 1951 a avut loc un nou val de deportări, denumit Operaţiunea „Sever”, care a vizat în special adepţii cultului Martorii lui Iehova. Acesta a demonstrat încă o dată că regimul sovietic nu tolera libertatea religioasă sau chiar opinii diferite.
Abia după moartea lui Stalin, începând cu 1956, o parte dintre deţinuţi au primit permisiunea de a se întoarce acasă.
Însă pentru mulţi „acasă” nu mai exista. Casele fuseseră ocupate, bunurile disparute, iar rudele muriţi sau împrăştiţi. Unii nu s‑au mai întors niciodată.
Încercare brutală de ştergere a identităţii româneşti
Istoricii estimează că, în perioada stalinistă, milioane de persoane din întreg spaţiul sovietic au fost deportate în Siberia şi Asia Centrală. Basarabia şi Bucovina de Nord au făcut parte din acest mecanism masiv al terorii.
Astăzi, mărturiile supravieţuitorilor şi documentele dezvăluite din arhive reconstituie una dintre cele mai tragice pagini din istoria românilor. În spatele cifrelor se ascund destine frânte, familii destrămate şi generaţii întregi marcate de frică şi suferinţă.
Deportările din Basarabia şi Bucovina de Nord nu reprezintă doar un episod al represiunii sovietice.
Ele constituie o încercare brutală de a şterge identităţi, de a anihila elitele şi de a transforma prin teroare întreaga societate.
