În fața unei datorii europene și urgente morale, România pensionată așteaptă reforma. Eliminarea pensiilor speciale nu mai este doar o asumare față de Uniunea Europeană prin jaloanele PNRR, ci și o obligație morală urgentă a partidelor politice democratice de a se reabilita față de greșelile trecutului.
Magistrații reprezintă una din categoriile esențiale ale societății moderne și parte a puterii judecătorești care asigură echilibrul unui stat democratic. În raporturile de muncă, această categorie are o serie de interdicții și limitări similare funcționarilor publici, iar ideea pensiei de serviciu și a pensionării timpurii vine să compenseze aceste lipsuri. Totuși, aceste foloase capătă concepții și reacții deosebit de negative care crează un val de ură față de categoriile beneficiare de pensii speciale.
Ruptura de logică în cazul pensiilor speciale poate fi văzută din mai multe perspective. În primul rând, instanțele de judecată funcționează cu lipsă de personal, ceea ce duce la procese greoaie și interminabile. La începutul acestei luni, Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) a comunicat public faptul că există un grad de ocupare de 84% în rândul magistraților, dar restul de 16% rămâne descoperit din cauza faptului că angajările sunt blocate.
Instituirea pensiei de serviciu pentru magistrați s-a realizat în anul 1997, ca urmare a modificării și completării Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească. Aceasta era argumentată de „necesitatea izvorâtă din statutul profesional al acestora, care impune interdicții pe care celelalte categorii de asigurați nu le au”. Prima excepție era, așadar, legalizată. Totuși, aceste beneficii au fost extinse în timp și altor categorii, până la un punct în care cetățeanul de rând, plătitor disciplinat de CAS, a ajuns cam singura excepție de la regulă.
Doar în ultimii ani, pensiile speciale au însumat 1% din PIB, totalizând peste 3,5 miliarde de euro. Acești bani au fost împărțiți unui număr de 300.000 de beneficiari. De exemplu, cele mai recente date arată că un magistrat are o pensie specială medie de 25.200 de lei, din care doar 7.400 lei reprezintă, în fapt, valoarea contribuției către sistemul de pensii, diferența fiind acoperită din bugetul de stat.
Există state europene care acordă forme speciale de pensii pentru anumite categorii profesionale, dar există diferențe semnificative față de România în ceea ce privește criteriile, proporțiile și transparența sistemului. În Franța, anumite categorii beneficiază de un regim special de pensie, dar acesta este integrat în sistemul public, cu un caracter contributiv. În Italia, a fost introdus calculul pensiei pe baza contribuțiilor efective, în detrimentul formulei bazate pe ultimele salarii.
Eliminarea pensiilor speciale nu este doar o decizie economică, ci este o reparație morală și un act de igienă democratică. Dacă România își dorește un sistem public just și sustenabil, trebuie să înceapă prin a pune capăt acestor privilegii care au transformat pensia într-un premiu de castă. Pensiile speciale nu sunt doar o anomalie legislativă, ci o nedreptate instituționalizată, în vreme ce aceste pensii acordate în afara principiului contributivității au devenit expresia unei rupturi între stat și cetățean.
Reforma pensiilor speciale trebuie să aibă un parcurs ferm: începând cu eliminarea cumulului pensiei speciale cu salariul, continuând cu recalculări și finalizând cu integrarea în sistemul general de pensii. România nu își permite să amâne reforma. Nu putem cere solidaritate socială când sunt tolerate excepții injuste în interiorul propriului sistem. Fiecare zi de întârziere are costuri în bani europeni pierduți, în încrederea cetățenilor și în credibilitatea internațională. Pensiile speciale nu sunt doar o chestiune bugetară, ele reprezintă o problemă morală și democratică.
