În ultimele decenii, geologii au descoperit că multe dintre cele mai mari extincții în masă din istoria Pământului nu au fost provocate de asteroizi, ci de erupții vulcanice uriașe care au eliberat cantități catastrofale de dioxid de carbon în atmosferă și în oceane. Deși au trecut peste 60 de milioane de ani de când viața de pe Pământ s-a confruntat ultima dată cu un astfel de scenariu apocaliptic, oamenii riscă să împingă planeta pe o traiectorie care ar putea depăși capacitatea de adaptare a celor mai multe forme complexe de viață.
Dacă ciclul carbonului în natură ajunge în punctul critic în care întregul sistem este dat peste cap, planeta nu se va mai recupera decât în sute de mii sau chiar milioane de ani. O simplă perioadă de încălzire globală se poate transforma într-o extincție în masă atunci când limita cantității de carbon pe care biosfera o poate recicla este depășită.
Extincțiile în masă nu sunt doar pandemii care ucid mai puțin de 1% dintr-o singură specie, cum a fost Covid-19, sau ca o eră glaciară în care lumea pierde un sfert din vegetație și este acoperită parțial de gheață. Nici măcar o erupție a unui supervulcan, care ar putea distruge agricultura modernă și civilizația industrială, nu ar avea un efect destul de puternic asupra biodiversității globale pentru a declanșa o extincție în masă.
În ultimele 50-100 de milioane de ani, au avut loc doar cinci astfel de extincții în masă, care au exterminat cel puțin 75% din toate speciile care trăiau în acea perioadă. Cea mai recentă a fost extincția Cretacic-Paleogen (K-Pg) de acum 66 de milioane de ani, care a dus la dispariția dinozaurilor.
În prezent, ritmul cu care oamenii eliberează dioxid de carbon în oceane și atmosferă depășește cu mult capacitatea planetei de a limita proporțiile dezastrului. În comparație cu marile extincții, efectele negative asupra biodiversității produse de activitatea umană sunt mult mai mici. Dacă trendul continuă, însă, o extincție în masă minoră s-ar putea transforma în a șasea mare extincție.
Cu 300 de milioane de ani în urmă, planeta a pierdut controlul asupra ciclului carbonului în natură în repetate rânduri și a trecut printr-o perioadă de 90 de milioane de ani de extincții în masă consecutive, inclusiv două dintre cele mai mari catastrofe din toate timpurile – ambele provocate de eliberarea unor cantități enorme de CO2 în atmosferă. Una dintre aceste extincții, „Moartea cea Mare”, a fost o perioadă descrisă de paleontologul Paul Wignall drept „un climat infernal fără egal”. Atunci, atât de multă lavă a erupt în Siberia încât ar fi putut acoperi toate cele 48 de teritorii din Statele Unite continentale cu un strat de lavă cu o grosime de 1 kilometru.
În concluzie, ritmul cu care oamenii eliberează dioxid de carbon în oceane și atmosferă în prezent depășește cu mult capacitatea planetei de a limita proporțiile dezastrului. Dacă vom păstra acest ritm, am putea descoperi pe pielea noastră ce înseamnă cu adevărat o extincție în masă majoră. Trebuie să conștientizăm această problemă și să luăm măsuri pentru a preveni o astfel de catastrofă, care ar putea avea loc chiar în mai puțin de trei secole de acum.
