Mai multe asociații civice, care au fost prezente la manifestarea din 6 martie 2026 din fața Palatului Cotroceni, au depus la sediul președinției o petiție publică referitoare la numirile din vârful parchetelor. Documentul poartă semnătura unor grupuri precum Corupția ucide, Declic, Inițiativa România, Reset, În Stradă sau Agent Green și solicită șefului statului să intervină astfel încât să blocheze eventuale numiri controversate la conducerea Parchetului General, a Direcției Naționale Anticorupție (DNA) și a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT).
Petiția pornește de la premisa că președintele trebuie să și asume responsabilitatea politică pentru aceste numiri și să devină „un filtru efectiv împotriva numirilor contestate”. Însă, când textul trece de la slogan la aspectele procedurale, apare o problemă serioasă. Una dintre cererile centrale ale documentului este ca președintele „să participe personal la ședințele Consiliului Superior al Magistraturii în care se examinează aceste numiri”. Tocmai aici, petiția se desparte de cadrul legal și de arhitectura constituțională a procedurii.
O cerere care contrazice chiar procedura legală
În cazul numirii procurorului general al României, a șefului DNA și a șefului DIICOT, legea stabilește o succesiune clară de etape. Ministrul justiției organizează selecția și înaintează propunerea, Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) emite un aviz consultativ, iar Președintele României decide asupra numirii sau refuzul motivat.
Prin urmare, în CSM nu are loc numirea propriu-zisă, ci analiza propunerii ministrului pentru emiterea unui aviz. Numirea este un act distinct, ulterior, care aparține președintelui.
Petiția amestecă aceste etape și se referă la „ședințe ale CSM în care sunt analizate numirile”. În realitate, în CSM se analizează propunerea ministrului, iar rezultatul este un aviz consultativ. Această confuzie nu este doar terminologică, ci arată o înțelegere imprecisă a mecanismului legal.
Unde apare problema constituțională
Problema devine mult mai gravă atunci când petiția îi cere în mod explicit președintelui să participe la aceste ședințe.
Constituția prevede că președintele României prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la care participă. Luată izolat, această formulare poate sugera că președintele ar putea asista la orice ședință a CSM. Dar o astfel de interpretare ignoră structura instituțională a Consiliului.
Constituția și legile de organizare a CSM fac o distincție clară între Consiliu și secțiile sale. În materia numirii procurorilor de rang înalt, competența aparține Secției pentru procurori, nu plenului CSM. Iar legislația indică în mod expres cine participă la lucrările acestei secții: membrii secției, ministrul justiției și procurorul general. Președintele României nu este prevăzut printre participanții de lege.
Așadar, solicitarea ca președintele să participe la audierea candidaților în Secția pentru procurori nu are bază legală expresă. Mai mult, ar însemna o intervenție într-o etapă procedurală care nu îi revine.
Ar însemna amestecarea rolurilor instituționale
Legea a conceput această procedură tocmai prin separarea funcțiilor. Ministrul justiției selectează și propune candidații, Secția pentru procurori evaluează propunerea și emite avizul, iar președintele ia decizia finală privind numirea sau refuzul.
Dacă președintele ar participa la ședința secției în care se audiază candidații, el ar deveni, în fapt, un actor în etapa de avizare. Altfel spus, ar intra într-o fază procedurală care, conform legii, aparține în exclusivitate ministrului justiției și CSM.
O astfel de intervenție ar distruge logica echilibrului instituțional stabilit de lege. Președintele nu mai apare ca autoritatea care hotărăște în final pe baza unei propuneri deja analizate, ci ca participant la evaluarea inițială a candidaților.
În dreptul public, însă, competențele nu se extind prin voință politică sau prin presiunea unor petiții. Acestea există numai dacă sunt stipulate în mod expres de Constituție sau de lege.
O petiție care confundă responsabilitatea politică cu competența legală
Textul semnatarilor pare să pornească de la ideea că, dacă președintele poartă răspunderea politică pentru decizia finală, atunci ar trebui să poată interveni în orice etapă a procedurii.
Această logică este însă incorectă. În sistemul constituțional român, responsabilitatea politică nu creează automat noi competențe juridice. Președintele poate refuza motivat propunerile și poate solicita repunerea procedurii, dar nu poate intra în etapele intermediare ale selecției dacă legea nu îi permite acest lucru.
În esență, petiția îi cere președintelui să încalce chiar mecanismul procedural instituit de lege pentru a asigura echilibrul între instituții.
O formulare care întoarce sensul criticii
Textul mai include și o formulare puțin nefericită în lista cerințelor adresate președintelui. Semnatarii solicită ca acesta să nu numească magistrații „asupra cărora planează suspiciuni serioase de competență profesională sau integritatea morală”.
Problema este că această formulare exprimă exact opusul a ceea ce autorii intentionau să spună. „Suspiciuni serioase de competență profesională” sugerează, literal, că problema este că acei magistrați sunt suspichați că sunt competenți. La fel, „suspiciuni de integritatea morală” folosește un termen pozitiv acolo unde autorii doreau să indice lipsa de integritate.
Formularea corectă ar fi trebuit să se refere la suspiciuni privind incompetența profesională sau lipsa de integritate. Așa cum este redactată, fraza transformă două calități, competența și integritatea, în obiecte ale suspiciunii.
O petiție care ratează chiar punctul central
Ideea că președintele trebuie să fie un filtru efectiv în numirile la vârful parchetelor este pe deplin legitimă. Legea îi acordă exact acest rol de a numi sau de a refuza motivat propunerile formulate de ministrul justiției.
Problema este că petiția transformă această idee corectă într-o cerere care contrazice chiar cadrul legal al procedurii. Confuzia dintre plen și secție, dintre avizare și numire, dintre responsabilitatea politică și competența constituțională, la care se adaugă o formulare nefericită care face din „competența profesională” un obiect de suspiciune, transformă documentul într-un exercițiu de activism pripit.
Cu alte cuvinte, o petiție care dorește să dea lecții despre statul de drept se încheie prin a ignora tocmai regulile juridice ale mecanismului pe care pretinde că îl protejează.
