Acesta este al treilea articol din seria celor dedicate restructurării politicii externe românești. În primul am analizat nevoia Ministerului Afacerilor Externe de a-și recâștiga rolul în organizarea administrativă a statului. În cel de-al doilea am discutat despre punctul de plecare al politicii externe românești și decalajele pe care le are de recuperat. În continuare, acest articol propune direcții de dezbatere pornind de la întrebarea „ce vrea România într-o lume în schimbare”. Este o întrebare la care oficialii responsabili de politica noastră externă ar trebui să reflecteze și să răspundă, dacă vrem să ieșim din inerție și să formulăm obiective pragmatice și creative, adaptate noii realități.
Politica externă a României are nevoie de o reconstrucție conceptuală care să răspundă dinamicii relațiilor internaționale din ultimii ani. Suntem cumva la încheierea unui ciclu istoric. Perioada de peste 30 de ani după 1989 a fost dominată de două elemente principale: prevalența unei singure superputeri – Statele Unite ale Americii și victoria democrației liberale.
Acum, la câteva decenii de la încheierea Războiului Rece, lumea se mișcă în direcția multipolarității, iar statele își regândesc strategiile pentru a putea fi jucători politici sau economici globali. Lumea se confruntă cu o serie de provocări noi, de la pandemii la criza climatică, dezvoltarea inteligenței artificiale și în general a unor tehnologii revoluționare.
Speranțele post-1989 că lumea va deveni un spațiu al globalizării, libertății, drepturilor și economiei libere de piață s-au prăbușit în acești ani. Astăzi, actori statali precum Rusia au ca obiectiv schimbarea ordinii mondiale bazate pe reguli și revenirea la epoca sferelor de influență.
Printre motivele restructurării conceptuale a politicii externe românești trebuie să menționăm și schimbările de viziune geostrategică ale noii administrații a Statelor Unite. Indiferent dacă le împărtășim sau le privim cu rezervă, noile direcții ale politicii externe americane creează o nouă realitate de care trebuie să ținem cont și la care să ne adaptăm.
Prin urmare, care este locul României în această lume? Cum se ridică România, prin politica sa externă, la nivelul de viziune, pragmatism și abilitate reclamat de acest moment? Astăzi România stă într-un discurs ancorat în trei parametri: securitar Parteneriatul Strategic cu Statele Unite ale Americii și apartenența la NATO și economico-securitar apartenența la Uniunea Europeană.
România are nevoie să elaboreze noi inițiative și să se adapteze lumii contemporane. Nivelul nostru de creativitate într-o lume în schimbare este foarte redus. România pare a fi confundat rolul de partener de încredere cu rolul de soldat disciplinat fără inițiativă.
Două teme mari vor trebui discutate foarte serios în perioada următoare: poziționarea noastră în raport cu relația transatlantică și rolul României în cadrul Uniunii Europene. Presiunea schimbărilor de politică externă în administrația americană accelerează deja dezbaterea privind viitorul Uniunii Europene.
România are o poziție geografică unică între Parteneriatul Estic (Ucraina, Moldova) și Balcanii de Vest. Toate aceste state fac parte din pachetul de extindere al UE pe care România îl susține cu efervescență declarativă, dar cu foarte puține acțiuni concrete.
În Balcani există o mare dezamăgire în raport cu politica de extindere a UE, promisă deja de mai mult de un deceniu dar fără pași concreți. România ar putea deveni un susținător activ și un interlocutor privilegiat în ceea ce privește politica de extindere a UE în Balcani.
O voce clară și răspicată, cu poziții pro-active și inițiative concrete în Consiliul European ar trebui să reprezinte priorități de politică externă. România poate gândi un plan sau veni cu propria contribuție în ceea ce privește arhitectura de securitate în Europa Centrală, de Est și de Sud Est, la Marea Neagră și la gurile Dunării, după terminarea războiului din Ucraina.
România poate propune propriul proiect de reformă internă a UE prin amendarea tratatelor constitutive. Putem avea o contribuție în a defini poziția UE față de legătura strategică cu SUA – o temă care va fi pe agenda anilor următori – susținând ideea ca America să rămână un actor european.
În mod similar ar trebui să avem o viziune și propuneri cu privire la relația de viitor între UE și Rusia și China. Pe de altă parte, România ar trebui să constituie alianțe / parteneriate / antante în cadrul UE cu statele membre care gândesc la fel sau cu care există solidaritate de interese.
Din păcate, România a pierdut inițiativa în spații unde avea relații consolidate, precum Orientul Mijlociu și Africa și a abandonat America Latină. Am ajuns în situația paradoxală în care țări cu potențial mai mic și fără tradiția pe care o are România să asume un rol mai important decât țara noastră.
De-a lungul timpului, în istoria sa diplomatică, România a avut unele atuuri cu care a putut să joace în plan internațional. Se impune definirea relațiilor și cu alți parteneri din afara UE sau cu state relevante strategic, într-o ordine globală care se anunță multipolară.
Marile organizații interguvernamentale cu vocație universală și regională sunt în criză și reformarea lor se impune urgent. România ar putea propune proiecte proprii de reformare a acestora. Chiar dacă aceste proiecte nu ar ajunge să fie adoptate, vizibilitatea și influența României în lume ar spori considerabil.
Pe de altă parte, în ultimele decenii s-a creat un adevărat vid în dreptul internațional referitor la neproliferarea armelor nucleare. Într-o lume incertă și fără reguli, pericolul proliferării devine unul palpabil. România poate stimula și iniția discuții pentru a se conveni noi tratate care să umple acest vid.
Sunt câteva sugestii în ceea ce privește reconfigurarea conceptuală a politicii externe. Acestea trebuie discutate și agerate de toți cei care participă la înfăptuirea politicii externe românești. Avem nevoie de o discuție directă și deschisă, de ieșirea din zona de confort și precauție excesivă ce pare a fi cuprins diplomația românească și de un efort intelectual de adaptare strategică.
Realizările legate de libera circulație, de apartenența la spațiul european, de democrație și libertate nu mai sunt valorizate în aceeași măsură de publicul intern care le consideră de la sine înțelese, dar care are o problemă cu prestigiul și demnitatea României în lume.
De aceea, este momentul unui reset de gândire strategică adaptat unor condiții noi. Politica externă românească trebuie să definească în ce măsură vrem să jucăm un rol în alte spații, să fim un vector de comunicare și inițiativă în numele aliaților în spații precum Orientul Mijlociu sau continentul african și care sunt instrumentele și avantajele pe care le poate folosi.
În concluzie, România are nevoie de o abordare strategică și pragmatică a politicii externe, care să țină cont de noile realități și de schimbările din lume. Trebuie să ieșim din inerție și să formulăm obiective creative și adaptate noii realități, pentru a putea juca un rol important în lume și a promova interesele țării noastre.
