Cele mai recente alegeri parlamentare anticipate din România s-au ținut în decembrie 1933. Contextul politic se afla într-o cu totul altă conformație constituțională față de cea de astăzi: monarhul putea să destituie guvernul, să dizolve legislativul și să grăbească organizarea scrutinului.
România se refăcea abia după ce traversase perioadele cele mai dureroase ale Marii Crize Economice; peisajul politic era sfâșiat de fragmentare, iar relațiile dintre formațiunile politice și Carol al II-lea deveniseră tot mai periculoase. Simultan, curentele extremiste avansau pe continent și în spațiul românesc.
La 14 noiembrie 1933, Carol al II-lea l-a desemnat pe liberalul Ion G. Duca ca șef al Guvernului. La doar patru zile distanță, pe 18 noiembrie, legislativul a fost dizolvat prin decizie regală, deși a fost ales în vara lui 1932 și mai avea mult până la sfârșitul mandatului normal de patru ani.
Scrutinul pentru Adunarea Deputaților a fost stabilit pe 20 decembrie 1933, iar cel pentru Senat s-a desfășurat pe segmente, între 22 și 29 decembrie. Astfel, România ajungea la a treia rundă electorală parlamentară în mai puțin de trei ani, după cele din 1931 și 1932.
Cum operau „alegerile anticipate” în România de între războaie
Constituția din 1923 conferise monarhului puterea de a dizolva ambele Camere sau doar una singură. Prin decretul de dizolvare se impunea ca alegerile să fie organizate în cel mult două luni, iar parlamentul nou să fie convocat în maximum trei luni.
În realitate, schimbarea majorității parlamentare decurgea de obicei astfel: suveranul desemna mai întâi un nou executiv, apoi legislativul era dizolvat, iar noul Cabinet organiza alegerile.
Ioan Scurtu califică acest procedeu drept una dintre trăsăturile distinctive ale vieții politice interbelice: guvernul proaspăt instalat își numea oameni în administrația locală – prefecți, primari – iar aparatul de stat oferea partidului de guvernământ un avantaj electoral uriaș.
„Dați-mi guvernul și vă dau parlamentul” era o formulă frecventă în acea perioadă, atribuită conservatorului P.P. Carp.
Ion G. Duca a intrat în cursă electorală la doar o lună după ce a preluat funcția de premier
Guvernul național-țărănist a fost înlăturat; Carol al II-lea l-a pus la cârmă pe Ion G. Duca, iar noul premier liberal a intrat imediat în lupta pentru obținerea unei majorități proprii în parlament.
La scrutinul pentru Camera Deputaților, PNL a câștigat oficial 1.518.864 de voturi, adică circa 51%, și a obținut prin formula electorală 300 din cele 387 de mandate. Partidul Național-Țărănesc, principala formațiune de opoziție, a obținut aproximativ 14% și 29 de mandate.
Disproporția uriașă dintre procentul de voturi al liberalilor și numărul mandatelor decurgea din sistemul electoral din 1926. Legea instituisera „prima electorală”: formațiunea clasată pe primul loc și care trecea pragul de 40% primea mai întâi jumătate din mandatele disponibile, iar restul era repartizat proporțional între forțele eligibile, inclusiv câștigătoarea.
PNL a obținut totodată o dominație zdrobitoare în Senat, ceea ce a asigurat guvernului o majoritate extrem de solidă.
O campanie electorală zguduită de violențe și interzicerea Gărzii de Fier
Campania s-a derulat pe fundalul confruntării dintre stat și extrema dreaptă legionară. S-au înregistrat ciocniri violente între forțele de ordine și legionari, cu victime printre morți și răniți.
La 9 decembrie 1933, înainte de vot, Guvernul Duca a interzis Garda de Fier, formațiunea electorală a Mișcării Legionare. Autoritățile afirmau că organizația urmărea răsturnarea prin forță a ordinii constituționale.
Evenimentul urma să aibă o continuare dramatică chiar după scrutin.
Pe 29 decembrie 1933, la doar nouă zile după scrutinul pentru Camera Deputaților, Ion G. Duca a fost asasinat pe peronul gării din Sinaia de membrilor Mișcării Legionare. Premierul se întorsese de la o audiență cu Carol al II-lea, la Castelul Peleș.
După moartea sa, conducerea Guvernului liberal a fost preluată de Gheorghe Tătărescu.
Cronologia anticipatelor din perioada interbelică: România a votat de zece ori în mai puțin de două decenii
Alegerile înainte de expirarea mandatului parlamentar au fost frecvente în România interbelică: după scrutinul din 1919, primul al României Mari și primul organizat pe baza votului universal masculin, legislativul a fost dizolvat după câteva luni, odată cu venirea lui Alexandru Averescu la guvernare, fiind organizate alegeri noi în 1920.
Următorul scrutin a avut loc în 1922, după căderea guvernului Averescu și revenirea liberalilor lui Ion I.C. Brătianu; parlamentul ales atunci a fost unul dintre puținele care și-au îndeplinit aproape integral mandatul; alegerile următoare au venit în 1926; guvernarea Averescu instalată în acel an a fost înlăturată, iar țara a votat din nou în 1927. Nici legislativul rezultat atunci nu a rezistat; după demisia guvernului liberal și venirea lui Iuliu Maniu, parlamentul a fost dizolvat și s-au organizat alegerile din 1928, câștigate categoric de PNȚ; instabilitatea a revenit odată cu Carol al II-lea, fiind organizate alte alegeri în 1931, sub guvernul Nicolae Iorga, apoi în 1932, după revenirea național-țărăniștilor la putere, și din nou în 1933, odată cu instalarea liberalului Ion G. Duca.
În total, România a organizat zece scrutinuri parlamentare între 1919 și 1937: 1919, 1920, 1922, 1926, 1927, 1928, 1931, 1932, 1933 și 1937. Doar parlamentele alese în 1922 și 1933 au atins durata normală a legislaturii, pe când durata medie de existență a unui parlament în intervalul 1919-1937 a fost de aproximativ doi ani.
Legislativul ales în 1933 a făcut excepție: a rezistat patru ani
Legislativul format după alegerile din decembrie 1933 a continuat să activeze pe durata guvernărilor liberale, ajungând aproape de sfârșitul mandatului de patru ani.
Alegerile din 1937 au fost cruciale pentru istoria politică a României. Pentru prima dată după introducerea sistemului electoral din 1926, nicio formațiune nu a reușit să depășească pragul de 40% necesar pentru obținerea primei electorale. Criza politică apărută după scrutin a precedat instaurarea regimului autoritar al lui Carol al II-lea în februarie 1938.
De ce erau mult mai ușor de declanșat anticipatele atunci
Constituția din 1923 stipula explicit că regele „are dreptul de a dizolva ambele Adunări deodată sau numai una dintre ele”. Singura obligație procedurală semnificativă era ca decretul de dizolvare să preveadă alegeri în maximum două luni și convocarea noului Parlament în maximum trei luni.
Astăzi, procedura este mult mai restrictivă. Constituția permite dizolvarea Parlamentului numai dacă nu se acordă votul de încredere pentru formarea unui Guvern în termen de 60 de zile de la prima solicitare și după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură. Mai există și alte limite constituționale privind momentul dizolvării legislativului.
România nu a organizat nicio alegere parlamentară anticipată după 1989.
