Primele probe cu aparate zburitoare manevrate de la distanță au debutat cu mai mult de un secol în urmă.
Un moment semnificativ în acest domeniu a fost 1898, mult înainte ca avionul să capete forma pe care o cunoaștem astăzi.
1898: Nikola Tesla și noțiunea controlului de la distanță
Cu ocazia unei demonstrații la New York, Nikola Tesla a expus o mică ambarcațiune manevrată de la distanță prin unde radio. Nu era un aparat zburor fără echipaj, dar experimentul său a ilustrat un principiu esențial pentru aeronavele viitoare fără pilot: o mașină poate executa comenzi fără ca un om să se afle la bord.
Tesla contempla deja posibile aplicații militare pentru sistemul de comandă de la distanță. Conceptul urma să fie preluat câteva decenii mai târziu de pionierii aviației.
1917: primul avion manevrat de la distanță
Ne aflam în perioada Primului Război Mondial, când Marea Britanie a început să testeze avioane fără echipaj.
Inginerul Archibald Montgomery Low a activat la un proiect britanic denumit „Aerial Target”. Obiectivul era realizarea unui aparat zburor ce putea fi pilotat de la sol și utilizat fie ca armă, fie ca țintă pentru testarea apărării antiaeriene.
În 1917 au avut loc primele teste ale aparatului. Sistemul era primitiv în comparație cu ce avem azi, dar principiul era revoluționar: aparatul putea zbura fără prezența unui pilot în cabină.
Încă nu era drona modernă. Totuși, reprezenta unul dintre primii pași eficienți în această direcție.
1918: „Kettering Bug”, strămoșul dronelor și al rachetei de croazieră
Proiectul a fost botezat „Kettering Bug”
Era un mic biplan din lemn, fără echipaj, propulsat de un motor de aproximativ 40 CP.
Aparatul era lansat de pe o rampă și utiliza un mecanism automat pentru a calcula momentul în care trebuia să ajungă la țintă. După un anumit număr de rotații ale motorului, mecanismul declanșa desprinderea aripilor, iar partea care transporta încărcătura cădea spre țintă.
Kettering Bug nu era o dronă de recunoaștere în sensul actual. Era mai apropiat de ceea ce astăzi am numi o muniție ghidată sau un precursor al rachetei de croazieră.
Cu toate acestea, ideea era fundamentală: un avion putea pleca singur spre o destinație prestabilită.
Conflictul s-a încheiat înainte ca proiectul să ajungă să fie folosit în luptă.
Anii ’30: apare „Queen Bee”. Vezi legătura dintre „Queen Bee” și „dronă”!
Între cele două conflagrații mondiale, tehnologia începe să devină mai practică.
Marea Britanie a dezvoltat Queen Bee (Regina Albină), un avion fără pilot controlat prin radio, derivat din avionul de antrenament de Havilland Tiger Moth.
Aparatul era utilizat în special ca țintă pentru antrenarea artileriei antiaeriene.
Aici apare una dintre cele mai importante transformări din istoria dronei: aparatul fără pilot nu mai este doar un experiment de laborator, ci devine un instrument militar reutilizabil.
Peste 400 de exemplare Queen Bee au fost construite, iar conceptul avea să influențeze dezvoltarea ulterioară a dronelor-țintă.
În SUA, comandantul Delmer Fahrney văzuse demonstrațiile britanice cu Queen Bee și a fost însărcinat să dezvolte pentru Marina americană un sistem similar de aeronave-țintă.
National Air and Space Museum confirmă că el a avut un rol central în dezvoltarea sistemului american și că Marina americană a adoptat conceptul după modelul britanic.
Dar Delmer Fahrney era și foarte amuzant și folosea des termenul „drone”, care înseamnă „trântor” – masculul din stup care se împerechează cu Regina Albină (Queen Bee).
Așa i-a rămas denumirea dronei!
1939: actorul de la Hollywood care a fabricat drone pentru armată
Una dintre cele mai neobișnuite povești din această istorie îl are în centrul atenției pe Reginald Denny, actor britanic devenit vedetă la Hollywood și pasionat de aeromodelism.
În anii ’30, Denny a început să construiască avioane de mici dimensiuni controlate prin radio. Armata americană a observat potențialul tehnologiei pentru antrenamentul artileriștilor antiaerieni.
În 1939, compania sa, Radioplane, a produs OQ-2, considerată prima dronă fără pilot fabricată în serie în Statele Unite. Modelul următor, OQ-3, a fost folosit pe scară largă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când au fost construite peste 9.400 de astfel de exemplare.
De aici, drona începe să intre într-o nouă fază: producția de masă.
Războiul Rece și evoluția dronei
După cel de-Al Doilea Război Mondial, avioanele fără pilot au început să fie utilizate tot mai mult pentru recunoaștere și supraveghere.
Un exemplu important a fost Ryan Firebee, o dronă propulsată de un motor cu reacție. În timpul Războiului din Vietnam, versiuni modificate pentru recunoaștere au efectuat mii de misiuni deasupra Asiei de Sud-Est.
Avantajul: dacă aparatul era doborât, nu se pierdea și un pilot.
Și, de fapt, aceasta este ideea esențială a dronei: să ai un luptător fără suflet. Adică literalmente fără suflet. Să ai tehnologie, nu om.
1994: emerge Predator
Dacă primele drone au fost avioane fără pilot, iar cele din timpul Războiului Rece au devenit instrumente de recunoaștere, anii ’90 au adus o transformare majoră.
În 1994, General Atomics a efectuat primul zbor al aeronavei care avea să devină celebrul Predator.
Sistemul a fost conceput pentru misiuni de supraveghere de lungă durată și putea rămâne în aer mult mai mult decât multe dintre aeronavele tradiționale. Primul zbor a avut loc în iulie 1994, iar Predator a fost folosit operațional în Balcani începând din 1995.
În spatele proiectului s-a aflat, printre alții, inginerul Abraham Karem, unul dintre persoanele importante în dezvoltarea generației moderne de UAV-uri.
Predator a schimbat percepția asupra dronei: aceasta nu mai era doar o țintă pentru exerciții militare sau un aparat de recunoaștere, ci și o platformă militară capabilă să observe și, ulterior, să execute lovituri.
2010–2013: drona ajunge la publicul larg
În paralel cu dezvoltarea militară, o altă revoluție avea loc în lumea civilă.
Aparatele cu mai multe rotoare – în special quadcoptere – deveneau tot mai accesibile.
GPS-ul, senzorii și sistemele electronice de stabilizare au făcut posibilă apariția unor drone ce puteau fi controlate de oameni fără pregătire specială.
Un moment important a fost lansarea DJI Phantom în 2013. Compania prezenta aparatul drept un quadcopter destinat consumatorilor, cu navigație GPS, autopilot și funcție de revenire la punctul de decolare dacă pierdea semnalul.
Din acel moment, drona a început să iasă definitiv din domeniul militar și al pasionaților de aeromodelism.
A devenit aparat foto aerian, instrument pentru inspecții, agricultură, cartografiere, filmări și divertisment.
De la telecomandă la inteligența artificială
Aici ajungem la deosebirea fundamentală dintre primele „drone” și cele de astăzi.
Un aparat precum Kettering Bug trebuia să urmeze un mecanism prestabilit. Dronele radio-controlate din anii ’30 erau conduse de un operator.
Chiar și dronele militare moderne sunt, în multe cazuri, remotely piloted (pilotat de la distanță) – pilotul se află la sol, nu în aeronavă.
Senzorii, camerele, GPS-ul, procesoarele și inteligența artificială permit aparatelor să-și mențină poziția, să urmărească obiecte, să evite obstacole și să execute anumite secvențe de zbor cu un grad tot mai mare de autonomie.
Iar următorul pas este reprezentat de roiurile de drone: mai multe aparate care pot comunica și acționa coordonat, în loc ca fiecare să fie controlat individual.
Deci. Cine a inventat drona?
Nu există un singur inventator.
Tesla a demonstrat controlul la distanță.
Low și alți ingineri au experimentat cu avioane controlate de la sol. Kettering a construit un aparat fără pilot capabil să urmeze un traseu prestabilit.
Queen Bee a transformat ideea într-un instrument militar practic.
Reginald Denny a contribuit la producția de masă.
Inginerii din Războiul Rece au transformat drona într-un instrument de supraveghere, iar proiecte precum Predator au creat forma modernă a UAV-ului militar.
Iar comandantul Fahrney i-a dat denumirea, mai în glumă, mai în serios.
